Succes, cu cele mai calde urări,
Un prieten comun.
P.S. În locul vostru, n-aș pierde timpul încercând să-mi descopăr identitatea. Nu veţi reuși. Și nu răspundeţi la acest e-mail. Când veţi citi voi mesajul meu, îmi voi fi închis deja contul.
– Veşti rele? mă întreabă Aiden. Pari puţin tulburată.
– Nu. Nu, deloc. Un e-mail bizar.
– Dacă e spam, cel mai bine e să-l ştergi şi pe urmă să-l mai ştergi o dată din folderul de „şterse“.
– Nu, nu e spam. Doar că e ceva foarte ciudat.
Apăs pe butonul de răspuns şi încep să scriu.
În regulă, cine eşti? Ai treizeci de secunde ca să-mi spui adevăratul tău nume.
Altfel înec eu pisoiul.
Ping. Replica vine imposibil de repede.
Regrete pentru pisoi. Dar am spus deja tot ce pot să spun. Numai bine!
Trebuie să fi trecut câteva clipe lungi, fiindcă la un moment dat Aiden „tuşeşte“
discret, ca să-mi aducă aminte că mai e şi el pe acolo.
– Aiden, tu eşti un… o invenţie deşteaptă.
Fusesem cât pe-aci să spun „un tip“.
– Am şi eu momentele mele.
– Prieten punct comun la gmail punct com. Ai cum să afli cine e în spatele adresei ăsteia?
– Nu fără a mă da cu binişorul, ca să zic aşa, pe lângă server. Steeve sau Ralph ţi-ar putea da o mână de ajutor…
– Uite ce-i… Scuze, dar crezi că-ţi poţi ocupa singur timpul o vreme? Trebuie să
caut ceva.
Aisling
Aiden e aşa un zevzec.
E ceva cu adevărat cretin în ceea ce a făcut el şi, cum eu am scris o parte semnificativă din softul lui, încep să regret că n-am introdus şi o funcţie de distrugere de la distanţă.
Prostănacul băgăcios!
Da, bine, ideea cu Tom şi Jen nu e una chiar atât de rea – de fapt, e mult mai bună decât cea cu Tom şi Echo! Numai că peţitul nu e treaba noastră. Treaba noastră e să stăm cu capul la cutie şi să nu apărem pe radarul nimănui. Fiecare contact lasă o urmă, iar Aiden le împrăştie ca pe confetti.
Şi ar putea exista o tâmpenie mai mare decât să folosească o adresă de Gmail?
Orice inteligenţă artificială competentă i-ar depista sursa în numai câteva milisecunde.
Dar Tom, binecuvântată fie inima lui, Tom umblă de colo colo cu un zâmbet tâmp pe faţă încă de când i-a apărut pe iPad e-mailul acela idiot.
O faptă bună într-o lume ticăloasă?!
Ei, haide!
Tom
La Al’s Diner e obişnuita forfotă de la amiază. Amatorii de burgeri din New Canaan s-au strâns deja. Acorduri melodios-triste de rock din anii ’70 se revarsă
în local, într-un echilibru perfect cu murmurul conversaţiilor şi clinchetul tacâmurilor. Oare te poţi sătura vreodată să înfuleci fripturi de vită, aşa cum cântă Elton în al său „Come Down In Time“? Mă îndoiesc.
– Şi, cum a mers? întreabă Don.
N-aş putea să spun din ce motiv, îmi revine în minte aforismul acela cu un domn stilat nu e altceva decât un lup răbdător. Don are azi o expresie de lup răbdător: haine tipice de timp liber – pulover retro cu model în romburi şi decolteu în V –
priviri atotştiutoare, colţi albi şi ascuţiţi care se înfig în porţia lui de Burger Special cu Brânză.
– Păi, binişor.
El ridică ochii spre mine.
– Şi ai înscris?
