Urmează o pauză lungă, timp în care caută altceva de adăugat. În final se decide pentru un alt oho.
– Fotografiile pot fi foarte înşelătoare.
– Da. Sigur că pot. Da’ nu cred că şi asta e.
– De unde ştii?
– Nasul puternic.
– Puternic?
– Îmi place nasul bine marcat la o femeie.
(Nasul lui Don abia dacă trece dincolo de ceea ce s-ar putea numi un boţ cârn, mai ales pentru un bărbat.)
Se uită la mine cu o lucire în ochi.
– Ai de gând să iei legătura cu ea?
– Am luat deja.
Jen
O convoc pe Ing la o întrunire de urgenţă după muncă şi-i arăt e-mailul de la prieten punct comun.
– Căcărează cu gălbează! e răspunsul ei bine cumpănit. Mai bine zis, sumedenie de căcăreze, toate cu gălbeze!
În aşteptarea unui Sauvignon blanc chilian, îi prezint roadele eforturilor mele cu
„obişnuitele canale de căutări on-line“. (În cazul de faţă, Google, LinkedIn şi o pagină de Facebook fără nici o restricţie.)
Tom Garland, patruzeci şi patru de ani. Licenţă în psihologie la Durham. Un fiu, Colm, în prezent student la Jurnalism la Universitatea din Bournemouth. O fostă
soţie, Harriet, o avocată cu figură înfricoşătoare. Una dintre englezoaicele acelea foarte stăpâne pe sine, aş zice.
– Chestia e, spun eu luând la bord încă o porţie de licoare aurie, că nu ştiu ce să
cred.
Întinde palma, într-un gest internaţional de „pasează-mi telefonul“.
Dată fiind cariera lui anterioară de director de agenţie de publicitate, sunt pe internet sute de fotografii ale lui Tom Garland – poze de grup, doar bust, la câte un eveniment sportiv, la reuniuni caritabile şi la decernări de premii. (Campania publicitară a anului la cărticelele cu Pitici gâdilici – locul al doilea). În fiecare fotografie arată altfel, deşi, până la urmă, toate se îmbină într-un fel de portret colectiv: înalt, brunet, oarecum arătos, ochi inteligenţi şi faţă prelungă. Imaginea pe care am ales să i-o arăt lui Ing e o captură de ecran de pe Facebook. Poză
făcută probabil într-o vacanţă; nici nu zâmbeşte, nici nu e serios. Aşa cum ziceam, nu ştiu ce să cred.
Ing înclină din cap.
– Îmi place. Îmi place aerul lui. Tipii care lucrează în publicitate sunt simpatici.
Deseori nătângi într-un mod profund, dacă ştii ce vreau să zic. Asta li se trage de la sutele de ore pe care le petrec încercând să găsească lucruri interesante de spus despre hârtia igienică. Sau trei zile fotografiind un cârnat. Au un acut simţ al absurdului.
Îmi trece prin minte ideea fugară că prieten punct comun ar putea fi ea. Dar de ce să se complice cu toate subterfugiile astea?
Îmi înapoiază telefonul.
– Nu văd nimic neplăcut aici, Jen.
– Mi-a trimis deja un mesaj.
– Nu! exclamă ea, chiţăind de încântare. Ce palpitant! E ca – nu ştiu cum să
zic –, cum ţi s-a părut?
Îi citesc e-mailul.
– „Dragă Jen“…
– Oooh, îmi place asta! Dragă, nu Bună. Stilat!
– „Dragă Jen, Eu sunt Tom. M-am tot gândit, dar nu pot să-mi închipui cine ar putea fi prietenul nostru comun. Tu poţi? În orice caz, crezi că ar fi bine să ne întâlnim şi să vorbim? Eu chiar voi trece prin Londra în curând. Pe când lucram în publicitate, îmi plăcea mult barul de la Hotel du Prince. Toate cele bune, Tom.“
Ing a adoptat o mină serioasă. Din clipă-n clipă o să-mi spună că e cazul să tratez situaţia ca pe o operaţiune militară şi că nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării.
– Indicatorii sunt foarte promiţători, adaugă ea. Ton cald. Biografie de om în toată firea. Bun, soţia pare desprinsă dintr-un coşmar…
– Fosta soţie.
– Faptul că are un fiu e bine. Mulţi bărbaţi au câte două familii.