– Deci, Hotel du Prince, zice ea pe urmă.
– O bijuterie! Merg acolo dintotdeauna şi pot să-ţi spun că prepară cel mai bun martini cu votcă. Dar niciodată nu trebuie să bei mai mult de unul. Două e maximul absolut – dacă vrei să mai păstrezi o brumă de control asupra felului în care-ţi va decurge seara.
– Sună bine.
– Vreau să aflu mai multe despre roboţii ucigaşi, Jen, continui eu şi fac o pauză, pe care o intenţionez a fi semnificativă. Ştii că sunt divorţat, da?
– Sigur. Google ştie tot. Îţi ştiu chiar şi al doilea prenume.
– Serios? Ce jenant!
– Ba deloc. Ar trebui să existe mai mulţi oameni pe care să-i cheme Marshall.
– Eu n-am reuşit să găsesc… Vreau să spun… Cum să zic… Adică n-ai fost…?
Sau ai fost? Ce încerc de fapt să întreb e…
– Dacă sunt singură?
– Îţi mulţumesc.
– Da. Deşi cu nu foarte mult timp în urmă nu eram. Dar s-a terminat.
– Îmi pare rău.
– Să nu-ţi pară.
– Neplăcut?
– Mhm.
– Să lăsăm subiectul pentru săptămâna viitoare?
– Bună idee.
– Numai că aş cam vrea să mai vorbim.
– Şi eu. Ăsta-i un semn bun, nu?
– Aşa se zice. Dar… să fim maturi şi copţi la minte?
– De ce-am face una ca asta?
E rândul meu să râd.
Îmi place femeia asta, cu nasul ei bine marcat şi zâmbetul ghiduş.
Jen
Continuăm să pălăvrăgim până după miezul nopţii. Îmi povesteşte despre fiul lui, despre care zice că e o ceapă nostimă, despre iepurele lui – scuze, dar chestia asta chiar e ciudată, să pleci cu rozătorul peste Atlantic – şi încercăm să decidem dacă să închiriezi o casă în Connecticut şi să-ţi explorezi latura artistică e sau nu o formă de nebunie. Îmi povesteşte şi cum i s-a prăpădit căsnicia în paşi atât de mici, încât abia dacă şi-a dat seama în timp ce se-ntâmpla prăpădirea. Eu îi spun că la mine şi la Matt lucrurile s-au petrecut exact pe dos. Şi cum mi-a zis el că
asta e situaţia. Iar eu am aruncat cu mărul în el.
– Chiar cred că am vrut să-i scot câţiva dinţi.
– Bravo ţie!
– De fapt, parcă îmi pare rău că ţi-am spus asta. Te rog să derulezi înapoi şi să
ştergi fragmentul.
Mă trezesc în toiul nopţii, mă ridic în capul oaselor şi aprind lumina. Îmi bubuie inima. Tocmai mi-am dat seama, într-un vis, ce greşeală am făcut crezând că i-am mai auzit vocea înainte. Dacă n-am mai auzit-o? Dacă am recunoscut pur şi simplu o melodie?
Pe aceea pe care numai eu pot s-o aud.
Tom
Nu ştiu bine ce m-a determinat să intru la Sămânţa Fericită, unul dintre numeroasele şi extrem de bine aprovizionatele magazine cu produse alimentare sănătoase din New Canaan. Poate că, după mica pupăceală cu Echo, m-am molipsit de ceva din fandoseala ei. E o persoană minunată, e atrăgătoare şi aşa mai departe, dar nu reuşesc să-mi imaginez alt viitor împreună cu ea, decât unul scurt, erotic şi cu un final jalnic.
Bijuteriile alea hidoase! Cum ai putea să treci peste aşa ceva? Ca să nu mai zic de obiectul pe care îl ţine în cutia de cafea.
Aşa că, iată-mă aici, la Sămânţa Fericită, plimbându-mă printre rafturi, complet absorbit de linte, fasole şi dovleci, când spre cine credeţi că mă pomenesc îndreptându-mă? (Să mă fi zărit şi ea, prefăcându-se acum că nu m-a observat?) Spre Marsha Bellamy.
Urmează un oribil de lung moment de indecizie – m-a ochit oare? Ştie cumva că
eu am ochit-o? Să trecem pur şi simplu unul pe lângă celălalt, prefăcându-ne (sau fiind cu adevărat) cufundaţi în propria noastră lume? Poate că o versiune a mea mai veche ar fi păşit senină mai departe.
Astăzi însă o salut.
