Probabil vreun totenlieder¹⁴ mai săltăreţ al lui Mahler.
– Cred că aş putea să fac un număr de magie, adaug apoi, gândindu-mă la trucul cu cărţile de joc al lui Echo.
Un zâmbet se întinde încet pe figura ei.
– Ar fi drăguţ. Atâta vreme cât n-o să începi să scoţi iepuri din pălărie.
Zâmbetul ei mă însoţeşte tot drumul înapoi, până acasă. Şi nu într-un sens bun.
Jen
N-a existat nici un avertisment. Nici un apel telefonic înainte, ca să stabilim ceva. Doar un ţârâit la sonerie.
În pragul uşii stă Matt. La vederea lui, stomacul meu face un salt de la trambulină.
Evident, vine de la muncă – e în costum, cu servieta alături şi cu un aer dezordonat, poate după un pahar sau două cu amicii înainte să urce în metrou. Eu sunt în colanţi, abia întoarsă de la o şedinţă intensă de yoga.
– Oh, bună! zice el, de parcă tocmai am fi dat unul peste altul din întâmplare.
Urmează o pauză lungă, pe care eu n-o umplu cu nimic. Pe care, sinceră să fiu, n-o umplu fiindcă n-am încredere în mine s-o fac.
– Mda, Jen, speram să mă poţi ajuta cu o mică problemă. De fapt, o problemă
destul de mare.
Nu, tot nu scot nici un cuvânt. N-a trecut mult de când şedeam pe un covoraş de yoga şi-mi urmăream gândurile trecând aidoma unor norişori.
– N-ai vrea să mă inviţi să intru?
Mi se pare că am tot atâtea motive să răspund cu da ca şi cu nu.
– Bine, zic.
Mă urmează în bucătărie, unde câteva mere Braeburn de un roşu aprins stau în mod mulţumitor în bolul lor Alessi. Se aşază pe un taburet şi priveşte spre frigider. Pare obosit – are aerul acela pungit, care apare după mai multe săptămâni cu zile de lucru de câte douăsprezece ore.
– N-ai şi tu nişte vin?
– Regret, mint eu. Mai e de fapt un rest de poşircă italiană.
Când văd că nu obiectează, localizez sticla prăfuită de grappa şi torn din belşug, cât mă lasă mâna, într-un pahar de formă nepotrivită. Ca şi cum puţin mi-ar păsa.
El dă pe gât jumătate dintr-o înghiţitură. Şi spune:
– Deci te descurci bine?
– Matt, cu ce pot să te ajut?
– Oh! Bine, zice el şi pot să văd cum rupe mintal foaia cu vorbăria de complezenţă şi trece la chestiunea de bază. Am lăsat aici nişte discuri de computer? Trebuie să-mi reinstalez Windows-ul. Laptopul meu a crăpat.
Ridic din umeri.
– Poate.
Deşi, după ce ne-am cunoscut s-a mutat la mine în apartament şi pe al lui l-a închiriat, a fost şocant să văd rapiditatea cu care şi-a luat aproape tot calabalâcul după conversaţia cu asta e situaţia. Şi totuşi, în zilele şi săptămânile care au urmat, am continuat să dau peste tot soiul de rahaturi de-ale lui. Resturile care plutesc la suprafaţă după scufundarea unui vas.
– Am găsit o grămadă de lucruri de-ale tale. Pantalonii de ciclism. Rachete vechi de tenis. O cutie cu cărţi. Adaptoare, încărcătoare şi telefoane mobile defecte. Un trofeu din tablă. Chestia aia pe care ai cumpărat-o din Marrakech.
Scoate un sunet care poate fi interpretat drept râs.
– Păi, bine. Mulţumesc. Nu-ţi face griji. Te scap eu de ele.
– Am scăpat deja.
– Ce?
– Am dus tot la o organizaţie de caritate.
(Cum de reuşesc să menţin o faţă impasibilă, nici eu nu pot să-mi imaginez.)
– Erau şi discurile acolo?
– Posibil. Sinceră să fiu, am îndesat totul într-un sac de gunoi.
– La naiba, Jen!
– La naiba şi ţie, Matt!
Ne încruntăm unul la altul pe deasupra mobilierului de bucătărie.
