Nu plâng pentru el. Şi nici pentru mine.
Jelesc atâta timp pierdut.
Tom
Ajung la Hotel du Prince cu un sfert de oră mai devreme. Cunosc bine zona şi vreau să aleg dispunerea optimă a locurilor. Nu mă simt prea doborât, ţinând seama de zborul de peste noapte. Ziua a fost una dintre acelea tipic londoneze, cu soare şi ploaie, cu asfalt ud şi cer senin. Îmi dau seama cu o strângere de inimă că mi-a fost dor de locul ăsta.
Două scaune de club puse în unghi la o masă mică. Veioze scunde. Pe peretele din spate, o pictură în ulei a unui tip cu pălărie pe cap, mort acum vreo două sute de ani. E un aer cam înăbuşitor şi corporatist aici, dar băuturile sunt preparate cu profesionalism, reci ca ziua de Crăciun şi splendid de intoxicante.
Ea.
A apărut în pragul uşii. Am ochit-o din prima clipă. Zâmbetul ghiduş când îi fac semn cu mâna. În timpul celor şase paşi pe care-i face până la mine, am impresia neobişnuită (şi corectă faptic) că totul în viaţa mea a dus la acest moment unic.
– Tom.
– Jennifer.
– Jen. Nimeni nu-mi spune Jennifer, cu excepţia bunicii.
Îmi întinde o mână. E moale şi caldă, feminină şi plăcută la atingere. Are o faţă
interesantă, una dintre acelea în care trăsăturile individuale nu se contopesc imediat într-un tot uşor de identificat; ai putea petrece mult timp încercând să le îmbini pe toate.
Ne aşezăm, iar ea îşi aranjează mai bine eşarfa şi doi umeri goi intră în scenă.
Diamante – reale sau imaginare – îi scânteiază la urechi şi în jurul gâtului.
– Şi, ai rezolvat deja misterul? mă întreabă.
Îi mărturisesc că nu. Şi-i spun că nu pot să-mi imaginez cine ne cunoaşte pe amândoi şi, încă mai mult de-atât, cine ne ştie atât de bine ca să ne aranjeze o întâlnire pe nevăzute.
– Crezi că persoana în cauză ar putea fi aici? sugerează ea, privind în jur. Acum, adică, spionându-ne. Ah, stai puţin! Uite-l, cel de lângă stâlp, care se preface că
vorbeşte la iPhone.
Supraveghem împrejurimile timp de câteva momente. Toţi par absorbiţi în conversaţiile şi/sau telefoanele lor mobile.
– Ştii ceva, Jen? De fapt, nu-mi pasă. Ţi-am spus cât de bune sunt martini-urile aici?
Jen
Arată mai bine în carne şi oase decât aş fi zis din fotografii. Înalt şi zvelt, în blugi negri şi cu o jachetă într-o curajoasă nuanţă de verde. Are ochii depărtaţi unul de altul şi ar avea nevoie urgent de o tunsoare, dar, altfel, nimic de reproşat.
Sunt momente în care pare arătos. Şi mă mir oarecum de emoţia care m-a cuprins.
Dar, după ce sosesc martini-urile – trebuie să ciocnim paharele cu atenţie, fiindcă-s pline până-n buză – şi le golim pe jumătate, constat că-i povestesc despre mine şi Matt. Îmi dau seama că e mult prea devreme pentru aşa ceva; suntem împreună de nici zece minute, iar nivelul detaliilor pe care i le destăinui e unul absurd. De exemplu: „Cum l-am cunoscut? Într-un bar, după ce am ieşit de la lucru. Îmi amintesc perfect momentul. Aşteptam amândoi să fim serviţi, iar eu m-am uitat în jur şi l-am văzut privindu-mă. A fost ca o scenă dintr-un film.
Lumina părea să pălească pretutindeni, numai asupra noastră, nu. Eram amândoi într-un fel de balon auriu. Totul, toţi ceilalţi erau în plan secund. Îmi amintesc exact cum era îmbrăcat. Ţesătura costumului pe care-l purta – Hugo Boss, fireşte – şi toate astea înainte să fi scos măcar un cuvânt. N-a zâmbit, nu m-a salutat, n-a zis nimic. Dar şi-a dat ochii peste cap. Şi-a dat ochii peste cap şi a scos un pst. Fiindcă era aglomeraţie la bar. Ăsta a fost primul cuvânt pe care mi l-a spus. Pst. Aşa a început totul – şi de ce mama naibii îţi spun ţie toate astea?
– Fiindcă te-am întrebat. Şi-mi place. O să-ţi povestesc şi eu imediat despre mine şi Harriet. Te rog, continuă.
– Deci el face pst, iar eu îl întreb. Eu îl întreb. Pe el. Ce ar vrea să bea. Fiindcă
îmi închipui că eu voi fi servită prima. Şi asta e povestea noastră, în esenţă.
Tiparul nostru. El fiind mereu iritat, eu încercând să aplanez situaţia. Da, evident, nu la asta s-a redus totul. Dar într-un fel, aşa era atitudinea noastră
obişnuită. Iar eu nu sunt deloc genul ăsta de persoană. Când eram în vacanţă în Spania, într-o maşină închiriată, şi ne rătăciserăm groaznic într-o îmbârligătură
de intersecţii de autostrăzi, cu el la volan şi eu încercând să mă descurc pe hărţi,
el era atât de furios, încât capătul schimbătorului de viteze s-a desprins din locul lui şi i-a rămas în palmă. Iar eu nu m-am putut stăpâni şi am izbucnit în râs.
Adică, momentul era foarte comic, la fel ca expresia de pe faţa lui. Iar el chiar nu i-a sesizat partea caraghioasă. În culmea furiei, a azvârlit capătul acela peste umăr şi a spart luneta.
– Dacă îmi dai voie să spun…
– Oooh! Când cineva începe aşa, înseamnă că are de gând să zică ceva oribil.
Dar, te rog, continuă!
– Tipul pare un bou sadea.
– Cuvântul bou pare inventat exact pentru el.
– E posibil să fie – te rog să mă corectezi dacă greşesc – boul etalon, după care sunt evaluaţi toţi ceilalţi boi.
– Oh, categoric. Boul britanic standard. Boul de aur.