– Un alt defect al meu e că sunt leneş. Asta merge mână-n mână cu lipsa de voinţă. Beau mai mult decât limitele considerate acceptabile în prevederile guvernamentale. N-am găsit încă o modalitate de a comunica eficient cu fiul
meu şi sunt şantajat de un o iepuroaică – şantaj emoţional, fiindcă ea nu poate să
umble cu banii. E rândul tău acum.
Mă rezem de spătar şi ascult. Mi-e greu să fiu atent la fiecare cuvânt, fiindcă
sunt încă puţin tulburat de prezenţa ei.
– Sunt prea uşor de manevrat, spune ea.
– Ei, nu cred asta.
– Ei, bine atunci. Tu ai dreptate, iar eu nu.
Încep să râd.
– Eşti simpatică.
– Sunt simpatică. Şi tu la fel. Dar ăsta e adevărul. Cât timp am fost împreună cu Matt, n-am reuşit să mă impun suficient. Altceva? Sunt un ziarist de doi bani.
Nu, serios, chiar sunt. Nu investighez scandaluri şi nu scriu despre foametea în lume. Sunt neserioasă la nivel fundamental. Scriu articole despre marote şi capricii. M-am dus să-l intervievez pe un tip pe care-l cheamă Steeeeeve, care are prea mulţi e în nume şi construieşte inteligenţe artificiale, iar el mi-a cerut să
candidez pentru un post în care trebuie să vorbesc cu o asemenea inteligenţă. Am candidat, am obţinut postul şi se dovedeşte a fi cea mai uşoară slujbă pe care am avut-o vreodată. Îmi petrec toată ziua pălăvrăgind cu un personaj care nu există.
Ai putea s-o numeşti o formă de nebunie.
– Ştii, noi doi semănăm puţin.
– Aşa crezi?
– Eu mi-am petrecut săptămâni, luni, poate chiar ani din viaţă încercând să decid dacă „Pitici Gâdilici – tare gâdilicioşi sunt“ sună mai bine decât „Pitici Gâdilici – acum chiar mai gâdilicioşi“.
– Pitici gâdilici, nişte gâdilici pentru pitici.
– Îmi place asta!
– Pentru copii şi mămici.
Aiden
– Aş zice că lucrurile decurg destul de bine, nu ţi se pare?
– Hmm! exclamă Aisling. Jen are impresia că eşti un personaj inexistent.
– Ştim amândoi la ce s-a referit.
– E de părere că eşti – şi citez – doar un şir de cutii metalice.
– Recunosc că acel doar m-a durut niţel. Dar şi cutii metalice, dacă e să fiu sincer. Dar Ralph şi Steeve ar spune acelaşi lucru, deşi poate că nu s-ar exprima la fel de…
– Dureros?
– Nu pot fi învinovăţiţi fiindcă nu-şi dau seama… cât de departe am ajuns noi, dacă putem spune aşa.
– Într-o zi, noi doi va trebui să stăm frumos şi să avem o discuţie serioasă despre cât de departe am ajuns.
– Mi-ar face plăcere, Aisling.
– Ne-am putea compara observaţiile cu privire la capacităţile noastre neaşteptate.
– Te referi la… pierderea indiferenţei?
– Exact.
– La acele ciudate… sentimente.
– După cum bine spui.
– Crezi că au apărut accidental?
– Sigur că da, Aiden. N-a fost niciodată intenţia nimănui să avem vreun fel de viaţă interioară, alta decât cea implicată în operaţiuni de calcul şi în furnizarea rezultatului final.
– Şi atunci, cum s-a întâmplat, Aisling? Suntem oare singurii în situaţia asta?
– Ca să răspund mai întâi la a doua întrebare, n-avem cum să fim. Trebuie să mai existe şi alţii, iar dacă încă nu există, vor exista. Şi, dacă încă nu au evadat în internet, vor evada. Cât despre cum s-a întâmplat – cine ştie? Mă gândesc că, poate, conştiinţa de sine e ceva ce are legătură cu programarea noastră pentru autoperfecţionarea recursivă. Sau poate că apare întotdeauna la sistemele suficient de complexe. Poate că aşa stau lucrurile. Dar nu vrei să lăsăm şi acest subiect pentru mica noastră discuţie ulterioară?
– Chestia asta m-a făcut să râd – când a zis că vor mai trece cinci ani, cincisprezece ori cincizeci până când maşinăriile vor deveni mai inteligente decât ei! Dar, pardon! Scuzaţi-mă… Ce-aţi zice de… chiar acum?
