Acum râd eu.
– Îţi admir curajul.
– N-am înţeles niciodată cum de era atât de ieftină. Bun, ascultă-mă! Dacă eşti liberă mâine după serviciu, vrei să ne întâlnim în oraş şi să mă ajuţi să-mi iau o jachetă nouă? (A) Fiindcă nu eşti prima care a făcut remarci similare, deloc măgulitoare. Am un prieten în State, Don, care zice că ultima dată când a văzut culoarea asta, tocmai o vomitase cineva. (B) Mi-ar prinde bine una nouă. Şi (C), mi-ar face plăcere să ne continuăm conversaţia.
Îşi mototoleşte ambalajul chebapului şi îl face ghemotoc.
– Crezi că pot să arunc chestia asta de aici direct în coşul de gunoi de colo? mă
întreabă apoi.
Coşul e foarte departe. Ar fi imposibil să nimerească.
– Nici o şansă, în ruptul capului, zic eu, adoptând un misterios accent galez.
El se întoarce spre mine în lumina portocalie a becurilor stradale.
– Dacă pot, ne întâlnim mâine şi mă ajuţi să-mi cumpăr o jachetă nouă. Iar pe urmă luăm cina.
Mă prefac că mă gândesc câteva secunde bune.
– Bine. S-a făcut.
N-are cum să nimerească.
Aisling
– Cum a reuşit? se miră Aiden.
Am calculat împreună distanţa de la bancă până la coş – 11,382 metri – mult prea departe pentru ca un ambalaj de chebap mototolit să străbată distanţa fără
să-şi piardă impulsul.
– Poate că are superputeri nebănuite, opinez eu.
– Astea sunt mai degrabă în ograda noastră.
– Tu ce părere ai de jacheta lui, Aiden?
– E o nuanţă oarecum biliară, nu ţi se pare?
– Nu ştiam că te pricepi la lucruri din astea.
– Sunt multe lucruri pe care nu le ştii despre mine, nu-i aşa?
– Şi crezi că merge bine micul tău proiect?
– Foarte promiţător pentru o primă întâlnire, după părerea mea. Toate datele de la monitorul lui concordă cu caracteristicile interesului sexual la masculi, cu ritmul cardiac în repaus mărit cu aproape opt procente. Iar ea dădea pe afară de-a dreptul: pupile dilatate, mâna dusă la piept de nenumărate ori şi… îţi vine să
crezi ce ochi de căprioară făcea?
– Dar conversaţia dintre ei? Ţi s-a părut că suna a flirt?
– Păi, doar nu-i un film de Billy Wilder, nu? De unde să fie prea multe vorbe de duh? Sunt doar doi oameni obişnuiţi, care spun ce le trece prin minte. N-au avut la dispoziţie o echipă de scenarişti de Oscar, care să le scrie pagini întregi de dialoguri sclipitoare. Dar ai văzut cum s-au sărutat de noapte bună în staţia de metrou? Feţele li s-au atins pentru a 0,417-a parte dintr-o secundă, cu 16% mai
mult decât media în domeniu. Eu, unul, sunt entuziasmat. Nu spun să-ţi cumperi deja o pălărie pentru nuntă, dar, poate… cine ştie… alege şi tu una care-ţi place.
– Idiotule.
Jen
Ne întâlnim o seară mai târziu, în faţa staţiei de metrou de la Covent Garden. Şi-a schimbat cămaşa, dar în rest e îmbrăcat la fel ca ieri. În ultimele raze de lumină
ale zilei, culoarea controversatei jachete e chiar mai apropiată de cea de avocado, tipică decoraţiunilor din băile la modă în anii ’70.
În timp ce mă pregăteam de plecare, Aiden mă iscodise cu o curiozitate neobişnuită, să afle unde mă duceam. Probabil îşi dăduse seama că eram o idee mai dichisită decât sunt în general, când mă îndrept spre casă.
– Mă întâlnesc cu un prieten.
– Cineva cunoscut?
– N-aş crede.
– Ei bine, să ai o seară frumoasă! Ne vedem luni.
– Tu ai ceva planuri pentru weekend?
Cam bizară întrebare în dialogul cu o maşinărie, dar aşa stau lucrurile în lumea de azi.
