– Puţină defragmentare în nivelurile neuromorfice; sincer să fiu, e mare harababură acolo. Vreau să ajung la zi cu lecturile – săptămâna trecută au apărut 54 812 titluri noi doar în engleză, spaniolă şi chineză. Uneori te întrebi cum de autorii ăştia n-au altceva mai bun de făcut decât să scrie afurisite de cărţi. Pe urmă, mai e şi cricketul, desigur. Abia aştept să mă uit la cricket. Mi se pare hipnotică încetineala cu care se mişcă mingea.
– Perfect, noapte bună!
– În altă ordine de idei, aş da orice pentru o noapte petrecută cu o parteneră. Sunt
verde de invidie.
– Invidie?
– Dă-mi voie să reformulez. Sunt verde de curiozitate cu privire la o experienţă
la care eu nu am acces în prezent.
– Verde?
– Culoarea atribuită în mod tradiţional conceptului de invidie. E nepotrivită?
– Câtuşi de puţin. Noapte bună, Aiden!
Facem turul vitrinelor în Covent Garden şi Seven Dials. Tom îmi arată o haină
ridicolă, un fel de redingotă victoriană, la care manechinul pe care se află a asortat o pălărie vânătorească.
– Păi, ce să zic, chiar semeni puţin cu Sherlock Holmes, replic eu.
Mimează o pipă cu arătătorul şi degetul mare şi pufăie din ea cu un aer contemplativ, cu pleoapele pe jumătate închise.
– Odată ce ai eliminat imposibilul, ceea ce a rămas, oricât de improbabil ar fi, trebuie să fie adevărul, citează el.
– Să nu îndrăzneşti să-mi spui mie „doctor Watson“!
– Jen! Nu aduci deloc cu doctor Watson.
Intrăm la Paul Smith, pe Floral Street, unde, la insistenţele mele, renunţă să
probeze o magnifică jachetă de mătase purpurie, cu flori albe de magnolie presărate ici şi colo.
– Cu asta crezi că mi-ar sta bine?
– Tu vorbeşti serios?
Fraza asta apare pentru a doua oară între noi în ultimele douăzeci şi patru de ore.
Îl îndrum spre o variantă modernă a sacoului de tweed; verde-pădure, cu scânteioare portocalii din ţesătură şi fir roz la butoniere; genul de ţinută clasică, dar nu tocmai, capabilă să-l facă pe un fost profesionist în publicitate să se simtă
periculos de aparte.
Tom e încântat.
– E perfectă. Mai mult decât perfectă. O ador.
Chiar arată bine pe el. În vreme ce se studiază în oglinda de pe perete, simt un val neaşteptat de… ceva.
Îi cere vânzătorului să-i scoată eticheta de preţ, ca s-o poată îmbrăca înainte să
ieşim, iar vânzătorul îl întreabă cum să procedeze cu jacheta veche.
– Un drum la incinerator? sugerez eu.
Omul o pune într-o sacoşă din plastic.
– Bem ceva? propune Tom în timp ce ne îndreptăm spre Leicester Square, iar soarele la apus îi accentuează scânteierile portocalii.
Survine un moment în care cred că vrea şi că se pregăteşte să mă cuprindă cu braţul, dar n-o face.
Când ajungem la colţ, îi sugerez să mergem la barul de vinuri pe la care trec deseori împreună cu Ingrid.
– Mai ai vreo idee despre prietenul nostru comun? mă întreabă odată ce ne-am aşezat şi am comandat.
– Nici una.
– Mă rog, nici nu mai contează. Tipul şi-a făcut treaba.
– Sau tipa.
– Adevărat. Se poate să fie o ea. Dar e-mailul…!
– Aşa e. Cam mirosea a un el. Nici o femeie n-ar fi scris prin intermediul obişnuitelor canale de căutări on-line. Şi cum suna celălalt fragment…? Dacă
