– Există comici de profesie care nu au aşa ceva.
Ni se aduce mâncarea – calmarul chiar e bun –, iar sake-ul stârneşte valuri călduţe de ceea ce, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, aş zice că e plăcere.
Îmi place tipul ăsta. V-am mai spus asta? E interesant şi interesat. Şi mă declar mulţumită de faţa lui prelungă atâta timp cât renunţă să-l mai imite pe Sherlock Holmes. Începe să-mi povestească despre romanul pe care îl scrie.
– Tot ce mi-am dorit a fost să scriu o carte grozavă. Chiar şi una bună ar fi în regulă. De fapt, mai bine decât doar în regulă. Să scriu o carte bună, simplă şi sinceră ar fi chiar minunat. Dar mi-am petrecut întreaga carieră preocupându-mă
de nimicuri.
– Fleacuri.
– Nu tocmai fleacuri, nu. Dar lucruri ca, de pildă, ce sună mai bine – să-ţi afunzi degetele în luxul abundenţei sau în luxoasa abundenţă? Mi-am petrecut ani din viaţă căutând soluţii ca să mărim cota de piaţă la pufuleţii cu brânză ai unui
client sau ai altuia. Sau imaginându-mi diverse modalităţi de a duce pasta de dinţi la un alt nivel. Iar pe asta aproape că am reuşit-o.
Lasă din mână beţişoarele şi începe să-şi fluture degetele în aer, pentru un plus de impact, când enunţă:
– Pastă de zi şi pastă de noapte! Pastă de zi cu aromă de mentă, ca să te trezească
dimineaţa; o plantă soporifică, poate muşeţel, pentru pasta de seară. Pasta de dinţi e un produs cu o piaţă de circa douăsprezece miliarde la nivel global. Sunt oameni care îşi petrec toată viaţa profesională încercând să smulgă de la concurenţă câteva segmente de piaţă în plus. Jen, ştiu despre pasta de dinţi mai multe lucruri decât mi-aş fi dorit vreodată să ştiu. Şi nimic din toate astea nu l-ar face pe un copil mândru de părintele lui. De fapt, când ai copii, nimic…
Se întrerupe fără a-şi mai termina fraza, şi adaugă doar:
– Scuze. Gata cu discursul.
Se aşterne tăcerea şi o vreme ne mărginim să mâncăm. Dar în jur zgomotul e atât de mare încât tăcerea abia dacă mai contează. Când ridic din nou privirea spre el, Tom îmi zâmbeşte.
– Povesteşte-mi despre Colm, îi cer eu. De ce zici despre el că e o ceapă
nostimă?
– Aşa zic? Probabil că da. Păi, chiar e o ceapă nostimă. Ai cultivat vreodată
ceapă? Unele sunt într-adevăr nostime.
– Mă gândeam că-i spui aşa fiindcă ceapa are straturi. Iar el e complicat.
– Şi de asta.
– Dar tu când ai cultivat ceapă? Nu pari genul.
– Nu? Mda, ai dreptate. N-am cultivat. Dar din când în când mai vezi câte una nostimă.
– Serios? Mie nu mi se pare. Morcovi nostimi, da. Morcovi nostimi, categoric.
– Dar morcov nostim n-ar fi mers.
– Atunci, morcov smintit.
– În ceapă nostimă există cuvântul nostim. Ceea ce e bine, fiindcă mă face să
zâmbesc. La fel ca simplul fapt că ştiu că el e acolo, undeva.
Tom
Mă pregătesc s-o rog: Deci povesteşte-mi despre tine. Cu cuvintele tale. Fără să
te grăbeşti, fără să laşi nimic pe dinafară, dar se aude un zăngănit sonor de veselă, iar Jen tocmai m-a întrebat:
– Vrei un repetir?
– Nu tocmai. Dar pe tine nu te opreşte nimeni.
Zâmbeşte cu un aer trist şi pe urmă devine foarte tăcută. Şi, în cele câteva secunde care urmează, expresia i se schimbă total. Lumina din priviri îi dispare şi între noi se aşterne o atmosferă bizară. Habar n-am ce s-a întâmplat şi nici cum.
– E vreo problemă? o întreb.
Ea clatină din cap.
– Nimic. Nu-mi da atenţie.
– Jen, ce e?
Pune beţişoarele pe farfurie şi afişează un zâmbet îngheţat – de fapt nu e un zâmbet, e mai degrabă o grimasă.
– A fost drăguţ, spune apoi.
Şi începe să-şi scotocească în geantă, într-un fel care lasă de înţeles că seara e pe sfârşite.
