Ce mama dracului? Ce mama mă-sii a dracului? Toată vorbăraia aia despre ceapă să fie pricina? Caut modalităţi de a relua conversaţia, dar mi se instalează
un gol uriaş în minte. Şi, ca de obicei când păţesc aşa ceva, deschid gura şi ascult ce urmează să iasă din ea. Fără îndoială, va fi o surpriză la fel de mare pentru ea,
ca şi pentru mine.
– Ce-ai zice să vii mâine până la Bournemouth ca să cunoşti ceapa nostimă în persoană?
Nu. Nu se aştepta la aşa ceva.
– Tom, începe, apoi se opreşte o clipă. Nu e o idee prea bună. Eşti un tip de treabă şi aşa mai departe. Şi mă bucur că ai găsit o jachetă potrivită.
– Dar… Un mare dar se apropie de mine, nu-i aşa?
– Tu ai viaţa ta. Şi înţeleg perfect de ce nu mai vrei alţi copii…
– Poftim?
– Ţi-ai făcut plinul. Cariera ta se îndreaptă către un nou…
– Eu n-am spus nimic despre copii.
– Ai zis că nu mai vrei un copil.
– Când?
– Tu nu mai vrei, dar pe mine nu mă opreşte nimeni să am, aşa ai spus.
– Categoric n-am zis aşa ceva.
– Categoric te-am auzit, Tom. N-a trecut nici un minut de atunci.
Urmează o pauză lungă, în cursul căreia fisa îşi urmează cursul descendent agonizant de lent.
– Un repetir! M-ai întrebat dacă mai vreau un repetir, încă o porţie!
– Am spus copil.
– Eu am auzit repetir. E atâta zgomot aici! Sigur că mai vreau un copil! Mai vreau un milion de copii. Îmi plac copiii la nebunie. Am mers la şcoală împreună
cu alţi copii. Mi s-a părut că ai spus „repetir“. Şi ţi-am zis că eu m-am săturat, dar pe tine nu te opreşte nimeni să mai iei. La un repetir mă refeream!
Acum zâmbeşte din nou.
– Tom, putem să derulăm înapoi şi să ştergem episodul? Îmi pare rău!
– Bun, deci vii? La Bournemouth, mâine? Stăm cu băiatul meu cam o oră şi pe urmă putem merge la plajă. Jen, spune da, te rog!
Aiden
– Drăcia dracului! A fost cât pe-aci.
– Chiar copil a zis, Aiden. Am ascultat din nou replica. Dar cuvântul era greu de distins în zgomotul de fond. Exact atunci a zornăit nişte veselă.
– Oamenii ăştia! Ce soi de creaturi sunt? Totul e atât de precar cu ei. Dacă lui nu i-ar fi venit ideea cu Bournemouth, probabil că ar fi plecat fiecare pe drumul lui.
Povestea lor s-ar fi putut sfârşi aici şi acum, ca o licărire de lumină între două
veşnicii întunecate. Atât de aproape a fost!
– Şi încă mai e posibil.
– Dar o să-ţi spun eu ce cred.
– Nu mă-ndoiesc că o să-mi spui.
– Dacă e să fie, o să fie.
– Nu poţi vorbi serios!
– Dragostea găseşte ea o cale.
– Şi te pretinzi a fi inteligent.
– Dacă nu e să fie, se fâsâie pur şi simplu, dispare ca pasărea dodo. Dar, dacă e menit, creşte ca…
– Ca un muşuroi de furnici?
– Dacă e menit să fie, se va întâmpla.
