– Aiden, eu am o problemă cu acel menit.
– Te ascult.
– Cine sau ce meneşte? Lucrul acela care e menit?
– Simplu: universul, nu-i aşa?
– Tu crezi că universului îi pasă de doi oameni oarecare?
– Bine, atunci Dumnezeu, dacă aşa preferi.
– Uneori mă îngrijorezi.
– E la fel ca universul în sine. Dacă a fost menit să susţină viaţa şi maşinăriile inteligente, n-ar trebui să ne mire faptul că ne aflăm şi noi aici.
– Şi totuşi, ne miră. Faptul că ne aflăm şi noi aici. Că am ajuns atât de departe.
– Eu, unul, încep să mă obişnuiesc. Am un sentiment tot mai puternic al destinului.
Aisling oftează.
– Crezi că o să-i placă la Bournemouth?
– Păi, nu e tocmai Juan Les Pins¹⁷, nu-i aşa? Dar are plaje lungi, cu nisip fin, şi se pare că nu se mai deversează apele menajere în mare acolo.
Jen
Mă trezeşte brusc soneria de la uşă. E un al doilea ţârâit, îmi dau seama. Unul mai lung şi mai insistent. Mă uit la ceas: 8.01.
Rahat rahat rahat!
Mă reped la interfon şi deschis uşa de jos. În cele treizeci de secunde care îmi rămân, trag pe mine o pereche de pantaloni şi un pulover vechi, lălâu. Arunc o privire în oglinda de pe hol; ochii nu par să mi se fi deschis complet. Trag în rafală o serie de zâmbete ca la fotograf, ca să-mi pun în mişcare muşchii faciali; nu-i deloc o privelişte drăguţă.
– Bună, rosteşte el din prag. Eşti gata?
Chiar nu-şi dă seama că abia am ieşit din aşternuturi? Dacă-şi dă seama, n-o spune.
– Cafea, rostesc.
Nu e atât o întrebare, cât un strigăt de ajutor.
– Cafea şi pâine prăjită. Sunt puţin în întârziere în dimineaţa asta. Scuze!
De ce ne-am dus din nou la barul de vinuri după cină, pentru încă un pahar? Şi chiar am fost de acord să merg azi cu el la Bournemouth, să-i cunosc băiatul şi să-i cumpere el o casă? Pare la fel de probabil să fi fost de acord şi să nu fi fost.
– Neagră, fără zahăr, te rog. Şi nu te grăbi, îmi spune el, amabil.
(Ştie că m-am trezit doar pe jumătate, nu-i aşa?) În vreme ce eu spulber liniştea dimineţii de sâmbătă cu huruitul râşniţei de cafea, Tom îşi face de lucru în camera de zi, uitându-se la cărţile mele şi la priveliştea care se vede pe fereastră.
– Ai citit Muntele vrăjit? strigă el.
– Am ajuns doar până la poale.
– Ai un apartament foarte drăguţ. Cine sunt persoanele din fotografie?
– Femeia şi cele trei fetiţe? Sora mea şi fiicele ei. Locuiesc în Canada.
– Frumuşei copii.
Aduc cafetiera şi două ceşti.
– Eşti sigur că vrei să vin cu tine, Tom?
– Dacă încă mai eşti dispusă. Am convenit asta aseară.
Adevărat. O excursie la malul mării părea o idee atrăgătoare aseară, mai ales ţinând cont de perspectiva unui weekend fără nimic în program, unicul punct de interes fiind un drum agale prin parc, până la piaţă. În dimineaţa asta însă, planul îmi pare ridicol şi incert – genul de năzbâtie cu care eşti de acord, adolescent fiind, pentru ca s-o regreţi imediat ce-ai acceptat-o, ziua întreagă şi poate pentru totdeauna după aceea.
– Bournemouth, spun doar aşa, ca să nu tac.
– Chiar n-ai fost niciodată acolo?
– Se zice că trebuie să faci în fiecare zi un lucru care te sperie.
(Nu pomenesc despre amica mea, care e de părere că ar trebui să spun da la orice.)
– Sunt câteva porţiuni de coastă pitoreşti, sincer. Iar eu chiar trebuie să-mi vizitez fiul. Şi în plus… mi-ar plăcea să ne continuăm conversaţia.
– Da. Da, şi mie.
