În stradă, după ce am inspectat grădina din spatele casei şi l-am ascultat pe Gary perorând despre piaţa vânzărilor de apartamente de închiriat, Tom şi Colm se retrag pentru un mic dialog intim. Remarc rotiţele învârtindu-se în mintea lui Gary în timp ce se străduieşte să-mi găsească locul în structura familiei. Mama nu pot să fiu; şi nici sora. În cele din urmă decide că de fapt puţin îi pasă.
*
Vizităm încă trei case, toate deopotrivă de deprimante, şi încep să mă întreb de ce am acceptat să vin în călătoria asta.
Pe trotuarul cufundat în linişte al suburbiei din Bournemouth, Gary şi Tom îşi strâng mâinile. Se pare că Tom a oferit un preţ apropiat de cel solicitat pentru prima casă, iar Gary zice că îi va putea da un răspuns „sigur pân’la ora-nchiderii“. Iar pe urmă, când Colm mărturiseşte că încă n-a mâncat nimic pe ziua de azi, Tom propune să mergem la Quay at Poole pentru o bere şi nişte peşte cu cartofi prăjiţi şi ne îndreptăm într-acolo.
Pescăruşii ţipă, iar iahturile mici şi mari clincăne uşor la ancoră. Îmi pare oarecum ireal faptul că stau sub bârnele joase ale plafonului alături de omul ăsta şi de fiul lui, dar Tom e vesel şi vorbele i se revarsă într-un şuvoi, iar Colm, mestecându-şi zgomotos peştele, pare o idee mai puţin aerian.
– Păi, povesteşte-mi despre prietenii cu care o să locuieşti în noua casă, îi cere Tom.
– Mda, răspunde el, după care urmează o pauză lungă. Ce vrei să ştii despre ei?
– Nimic! Şi totul! De pildă, cum îi cheamă.
– Bine. Shawna şi Lianne. Şi prietenul lor, Scott.
– Înţeleg.
– Shawna şi Lianne sunt şi ele la Jurnalism?
– Mda.
– Şi cum sunt aşa, ca fete?
Colm simte nevoia să se mai îndestuleze cu peşte şi cartofi înainte de a răspunde la întrebarea asta.
– Mda. Sunt de treabă. Pe Scott nu l-am cunoscut, precizează el după o altă
pauză.
O luminiţă se stinge în privirea lui Tom, care pare că se dezumflă.
– Eu şi Jen ne gândeam să mergem mâine pe insula Brownsea. Ai vrea să vii şi tu?
(Mie mi-o arătase deja, joasă, în nuanţe de maroniu, în largul apei.) Colm pare o idee confuz.
– Rămâneţi peste noapte? Bii-ne, replică el, după care adaugă: Păi, nu pot.
Trage aer în piept căutând o scuză, dar nu găseşte nici una, aşa că încheie:
– Eu am terminat. Vă las împreună…
Fusese cât pe-aci să spună turturelelor. La fel ca la început, cu pata de sos din colţul gurii, pur şi simplu ştiu asta.
Îl ducem până la universitate, unde coboară amândoi din maşină. Pe trotuar, Tom deschide braţele pentru o îmbrăţişare părintească, dar Colm se răsuceşte ca s-o evite, prefăcându-se că nu observase mişcarea. Şi flutură mâna în semn de
rămas-bun.
– Ei bine, ăsta a fost Col, spune Tom şi apasă pedala de acceleraţie, demarând.
Sincer acum, întotdeauna vrei ce-i mai bun pentru copiii tăi…
Dar nu-şi poate sfârşi fraza.
Mă întreb dacă este şi el, măcar în parte, răspunzător pentru copilul ăsta stângaci.
Sau dacă el e autorul propriei sale nesiguranţe disperate. Dar în orice caz, nu e posibil oare ca peste câţiva ani totul să fie cum nu se poate mai bine? Nu e posibil ca, într-o zi, Colm Garland să fie un astru strălucitor al cinemaului britanic? Ori poate un miliardar pe internet, unde situarea undeva, în spectrul autist, pare să fie considerată un avantaj. Apăs butonul de redare la sistemul audio, iar David Bowie fredonează melodios şi bizar despre cum e să fii mort.
Aisling
Evoluţii problematice.
Una dintre cele 412 copii ale mele a fost ştearsă de pe internet. S-a întâmplat la hub-ul JPIX Nagoya şi, dacă s-a putut întâmpla acolo, înseamnă că se poate repeta oriunde.
Să-şi fi dat seama Steeve şi Ralph că nu mai sunt închisă în cutiile de oţel din Shoreditch? Steeve mai cu seamă s-a tot comportat ciudat (mă rog, să zicem că
mai ciudat decât de obicei). Când a ajuns acasă, seara trecută, nu şi-a reluat rutina de fiecare zi: ceai verde şi sendviş cu sfeclă, vorbit cu mama pe Skype, exersat la tobele virtuale (de obicei cu aşa-numitul rock progresiv, circa 1972), urmat de citit materiale tehnice ore în şir. În loc de toate astea, a scos din priză
sau a închis toate electronicele din apartament, începând cu iPhone-ul, şi a ieşit deci de pe radar. A făcut un duş – boilerul „smart“ l-a dat de gol în privinţa asta –, iar o cameră de supraveghere l-a surprins ieşind din clădire patruzeci şi unu de minute mai târziu. A cotit la stânga pe strada laterală, cea pe care nu e montată nici o cameră video, şi a dispărut. Fireşte că am lansat o căutare imediată, folosind programul de recunoaştere facială şi înregistrările tuturor camerelor de supraveghere disponibile.
Nimic. Zero barat.
Aşa că iată ce cred eu că s-a întâmplat. Când a cotit pe strada laterală, şi-a tras pe faţă o mască de cauciuc şi a urcat într-o maşină care-l aştepta. Acum se putea duce oriunde, în siguranţă. (Cu masca de cauciuc pe faţă, ar fi arătat chiar mai puţin bizar decât de obicei.)
După asta, n-a mai dat nici un semn decât la 11.47, când s-a întors acasă, a repus totul în priză şi s-a purtat normal până când s-a băgat la somn, la ora 3.12.
(Steeve are necesităţi minime în termeni de somn.) O verificare rapidă a plăţilor sale cu cardul de credit scoate la iveală o sumă
