– Poate ea e creierul familiei.
– Mi-a plăcut de ea, Tom.
– Cred că şi ea te-a plăcut.
– Pe tine te-a plăcut mai mult, fiindcă aruncai mingea mai departe.
– Da, te-a preferat pe tine, fiindcă nu trebuia să alerge atât de mult.
Lumina a căpătat o catifelare aurie; urmele paşilor noştri şi ale labelor lui Luckie sunt încă întipărite în nisip şi, dintr-un motiv oarecare, mă gândesc la urmele acelea ale omului primitiv, păstrate în unele albii ale râurilor africane.
– Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu bătrânul Chester? mă întreabă Tom.
– L-am îngropat sub mărul din capătul grădinii. Dar cu Roşu?
– S-a ocupat veterinarul de el. Întotdeauna mi-a părut rău că nu l-am adus acasă.
Tom
Hotelul e mai departe decât îmi aminteam de Bournemouth, dar la fel de pitoresc ca atunci când am stat aici cu Harriet în perioada pe care am ajuns s-o numesc agonia căsniciei noastre. Crezusem că ar putea fi un weekend salvator; dacă
lăsam în urmă oraşul stresant şi ne refugiam în pacea rurală din Dorset, poate că
aerul curat, plimbările lungi şi atmosfera tămăduitoare a naturii aveau să facă
adevărate minuni cu problemele noastre maritale.
Numai că, aşa cum probabil că vă închipuiţi, dificultăţilor noastre maritale puţin le-a păsat. Îmi amintesc una dintre remarcile memorabile făcute de Harriet în excursia aceea – pe drumul de întoarcere spre Londra, desfăşurat în cea mai mare parte în tăcere: „Mi-e silă de câmpie; există cineva căruia nu-i e?“
În ora care se scurge înainte să mă întâlnesc cu Jen la bar, aşa cum am stabilit, stau întins în pat şi las întâmplările zilei să-mi defileze prin minte. Oare aşa eram şi eu la optsprezece ani, cum e Colm acum? Stângaci, cu limba împiedicată şi având mare nevoie de o tunsoare?
(Sincer să fiu, nici un duş nu i-ar strica.)
Un tip care avea multe progenituri, un fost ministru dacă-mi amintesc bine, scria în cartea sa de memorii că nu poţi fi niciodată mai fericit decât cel mai puţin fericit dintre copiii tăi. Poate că ăsta a fost cel mai adevărat lucru pe care l-a rostit vreodată insul cu pricina. Colm nu e propriu-zis nefericit, dar nici nu radiază de bucuria tinereţii. Continuă să fie, aşa cum a fost întotdeauna, o persoană cu bun-simţ. E aproape lipsit de răutăţi ori de prefăcătorii. Doar că aş
vrea să-l scutur de umeri şi să strig la el: „Haide, Col, ce mama dracului, revino-ţi!“
Indiferent din ce ar trebui să-şi revină.
Desigur, am învăţat cu mult timp în urmă să-mi ţin gura.
Şi totuşi, sincer acum, ce caut eu acolo, într-un colţ păduros din Connecticut, dându-mă drept romancier? Pare ceva la fel de ridicol (şi, poate, la fel de bine recompensat) ca acei ani mulţi pe care i-am petrecut încercând să găsesc noi modalităţi de a vinde o marcă anume de ciocolată (despre care probabil că aţi auzit).
Scena de la Branksome Chine mi se derulează în minte. Cerul rozaliu, marea ca de cositor, căţelul alergând pe nisipul ud, Jen îndrăgostindu-se de nenorocoasa Luckie. Cu faţa îmbujorată, cu părul în vânt – la Jen mă refer, nu la Luckie.
Şezând aşa, pe patul ăsta, am o senzaţie bizară – că povestea asta cu câinele va deveni parte din legenda noastră. De fapt, este deja parte din ea.
Încep să-mi imaginez cum le vom povesti oamenilor despre monstrul canin.
Nigel, prietenul meu specialist în studii clasice, va vorbi despre cerber, dulăul mitic care păzea intrarea în lumea subpământeană, pentru a-i împiedica pe cei morţi să iasă din ea. „Câte capete avea?“ va întreba el. Cele mai vechi descrieri menţionează cincizeci.
Când mă trezesc, sughit cu surprindere când îmi dau seama unde se petrecea scena cu Nigel. Şi de ce era îmbrăcat la patru ace, de ce ţinea în mână o cupă de şampanie.
Jen
Mă bucur că mi-am pus în bagaj şi rochia elegantă. Hotelul e într-o clădire veche, îmbrăcată în glicină şi înconjurată de peluze şi terase înverzite; există
chiar şi o colonadă. Ne retragem în camerele noastre (în care stilul John Lewis se împleteşte cu o serie de decoraţiuni aparte, probabil realizate de proprietar), iar eu mă uit la mine în oglinda din baie, căutând indicii cu privire la starea mea mintală.
Şi fac lucrul acela pe care-l făceam în copilărie, coborându-mi pleoapele aproape complet, ca să văd cum arăt când dorm. (Nu, tot nu reuşesc.) Tom n-ar face niciodată ceva atât de imatur. El e un adult în toată puterea cuvântului; are un băiat de optsprezece ani! Pe de altă parte, a poftit la un chebap fluorescent şi a trimis un iepure cu avionul în SUA. Am discutat despre asta în drumul spre hotel.
– Vorbesc cu ea. Şi mă întreb ce-o fi în capul ei, uitându-se la maimuţa asta, care dă din gură în direcţia ei. Sunt fascinat de ceea ce se petrece în creierul ei. Şi mă
întreb cum o fi să fii iepure, să fii ea. Clipă de clipă.
– Aşa mi se întâmplă mie la birou, cu inteligenţa mea artificială.
– Uneori stă cuminte, frumoasă şi perfect liniştită, ca o întruchipare a iepurelui clasic, iar eu ştiu pur şi simplu că în mintea ei nu e nimic. Doar o răspântie bătută de vânt, cu scaieţi şi vălătuci de praf, precizase Tom, fluierând apoi prelung pentru a imita vântul în prerie.
– Deci tu ai o fiinţă fără creier, iar eu am un creier fără o fiinţă, replicasem eu, mulţumită de felul în care îmi frazasem concluzia.
– Vezi? exclamase Tom. Ţi-am zis eu că ne asemănăm!
Ne întâlnim la bar – un salon cu pereţi lambrisaţi, canapele acoperite cu creton şi un foc de lemne în şemineu, care sfârâie şi trosneşte agreabil. Tom comandă
şampanie.
– Sărbătorim ceva?
