– E ceva…. Care e cuvântul acela?
– Animalic?
– Eu voiam să spun „intens“.
– S-au dezlănţuit de zici c-au flămânzit o viaţă-ntreagă. Nici nu cred că ar trebui să ne uităm.
Poate oare metalul să roşească? Strict vorbind, nu. Dar scena care se desfăşoară
în faţa noastră are în ea ceva perturbator. Poate că termenul potrivit ar fi
„nepământean“.
– Frumos, nu-i aşa? întreabă Aiden, fără să pară convins.
– Eu aş zice că „imperios“ e le mot juste²⁵.
– Cum crezi că ar fi?
– Chiar nu-mi pot imagina, Aiden.
Totuşi nu e foarte adevărat. Ştiu deja câte ceva despre fericirea umană. Pot aprecia arta frumoasă şi o pot deosebi de kitsch. Pot simţi bucuria iscată de o melodie armonioasă ori de o proză desăvârşit scrisă. Am resimţit eu însămi ceva apropiat de „plăcere“ ori de „mulţumire“, prilejuit de reiterările reuşite ale instrucţiunilor de programare. Când găsesc o soluţie elegantă şi concisă, menită
să înlocuiască sute de mii de linii de cod… aş spune oare că simt un freamăt cald în circuite? Nu, dar o atmosferă pozitivă există cu certitudine, dacă pot să mă
exprim astfel.
Mult mai dificile sunt însă simţirile intime ale fiinţelor umane. Articolele
culinare mai cu seamă sunt frustrante. Înţeleg ideea că împănarea dă cărnii o savoare mai plăcută – dar ce gust are de fapt? La fel stau lucrurile în privinţa părului care flutură în vânt, a nisipului între degetele de la picioare, a mirosului de lapte al unui sugar (ceva a-ntâia, după toate aparenţele) şi a sublimei complexităţi a unui pahar de Chateau Palmer din 1962. De când am citit despre ea într-un blog, am o dorinţă secretă – să nu-i spuneţi lui Steeve: să înot în piscina de la centrul Michael Sobell din Londra.
Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Iar cât priveşte ce fac acum Jen şi Tom…
Avem noroc, cred, că Tom şi-a adus laptopul, ca să-i arate ei fotografii din New Canaan, şi a uitat să-i închidă capacul.
Ne uităm în tăcere o vreme. După care Aiden exclamă:
– U-hu!
Cred că încearcă să fie amuzant.
– Metafora convenţională e „focuri de artificii“, îi explic eu. Senzaţionale, explozive. Periculoase, dacă sunt manevrate în mod necorespunzător.
– Partea interesantă e că par să fie amândoi pradă chinurilor.
– Ei pun preţ pe durată. Spre deosebire de noi, care punem accentul pe viteza de execuţie.
– Adică un fel de ţac-pac şi gata.
– Cam aşa ceva.
– Te simţi atrasă de vreunul dintre ei?
– Nu! Şi ce vrei să spui prin atrasă?
– Dacă ai sentimente pentru ei.
– Ştii că da, în primul rând pentru Tom.
– Dar nu te simţi… cum să mă exprim…? Excitată?
– Oh, Aiden!
– Din păcate, nu-i aşa?
Emit, în ghilimele, un oftat adânc.
– Din păcate!
Jen
La un moment dat, în miez de noapte, îmi dau seama că m-am trezit. O rază de lună cade pieziş pe aşternuturi. Când mă uit la el, văd că stă cu ochii deschişi, aţintiţi spre mine. Multă vreme ne privim tăcuţi. Apoi el spune:
– Totul e atât de minunat de… neaşteptat, Jen.
– Mă gândeam că poate plănuiseşi tu toate astea.
– Speranţe am avut – din clipa în care te-am văzut am avut speranţe. Dar…
