mergem să înotăm.
– Dar n-am îngheţa? Nu e ger în perioada asta a anului?
– Ba da. Ba da, e ger. Eu nu înot niciodată. Nu ştiu de ce am propus aşa ceva.
Am putea să stăm însă de vorbă, pur şi simplu. Sau să facem orice vrei tu. Dar, uite ce e – schimbare de subiect: mă gândeam la Luckie. Ştii când am spus că n-am putea dovedi că a venit de pe tărâmul spiritelor? De fapt, am fi putut.
– Cum?
– Am fi putut s-o fotografiem.
– Da. Da, ai dreptate. Şi dacă ar fi fost cu adevărat un duh…
– N-ar fi apărut în poză!
– Dar a părut totul atât de real, Tom! Am mângâiat-o… ne-am uitat la zgarda ei.
– Duhurile-căţei par întotdeauna reale când pui mâna pe ele.
– Serios?
– E un lucru bine cunoscut.
Umplu din nou paharele şi continui:
– Am o invitaţie la o petrecere pentru când mă întorc acasă. Probabil va fi ceva foarte plictisitor, dar gazda zice că fiecare trebuie să vină cu un număr artistic.
Îi explic cum obişnuiam să interpretez imnul şcolii la subraţ.
– Dar probabil că nu asta o să fac, adaug apoi. Însă nici n-am altceva.
– Pot să te învăţ eu un cântec. Dar afară, nu aici. Ia şi sticla.
Ieşim prin uşile din sticlă pe o terasă. O lună durdulie pluteşte printre nori, iar noi păşim de-a lungul colonadei pustii. Trecem pe lângă ferestrele restaurantului şi-i zărim pe clienţii dinăuntru, dezlegând misterul mielului în trei feluri.
Cuplurile romantice… directorul firmei de construcţii cu femeia care nu-i e soţie, trasând cercuri pe sub masă cu pantoful lui bine lustruit. Ne strecurăm pe sub o arcadă pe un balcon care trebuie să fi fost plasat acolo doar pentru a admira priveliştea. Pajişti scăldate în lumina lunii lasă locul unei lunci, apoi se zăreşte albia unui râu şi, pe malul celălalt, un şir de copaci. O bufniţă strigă din pădure. Pun sticla jos şi mă aşez pe o lespede din piatră, susţinută de două
coloane joase, amintindu-mi să nu mă las cumva pe spate.
– Mi-e cam jenă, spune Jen, întinzând paharul.
I-l umplu. Ia o înghiţitură zdravănă şi, după ce se asigură că suntem singuri, îşi duce o mână la piept şi se lansează încetişor în acordurile emoţionantei balade din musicalul Oliver!, pe care Nancy o interpretează cu puţin timp înainte să fie omorâtă în bătaie de Bill Sikes²³.
Din motive de drepturi de autor, nu pot reproduce versurile aici, dar dacă vă sunt necunoscute, găsiţi melodia pe internet. Jen cântă minunat, adoptând un accent comic, dar în acelaşi timp tragic şi mişcător, clipind des, gesticulând, marcând
notele şi mărind treptat volumul până când ajunge aproape prea sonor, înainte de a încheia într-o tonalitate joasă, muribundă.
A fost un spectacol înduioşător, doar pentru mine, iar aplauzele mele sunt îndelungi şi călduroase. Ea se refugiază în paharul cu şampanie, apoi părând bucuroasă că a scos-o la capăt cu bine.
– A fost superb.
– Am pus în scenă musicalul la şcoală. Eu am fost Nancy. Iar băiatul care a jucat rolul lui Bill chiar a ajuns la închisoare!
Cum s-a întâmplat oare? Să fi avut legătură cu vulpea care a ales exact acel moment ca să iasă din ascunzătoare? O privim furişându-se tăcută pe peluza cufundată în întuneric, ţinând în bot ceva moale şi, fără îndoială, cald încă.
În aceeaşi clipă, ne întoarcem unul spre celălalt.
– Tom, eu…
– Jen…
Îi simt nasul apropiindu-se şi lipindu-se de al meu, iar ceea ce urmează e greu de exprimat în cuvinte şi fraze seci, anoste. E suficient să spun că se încadrează atât de bine în ceea ce Abraham Maslow defineşte ca „experienţă de vârf“ – „rar întâlnită, incitantă, oceanică, profund impresionantă, emoţionantă şi înălţătoare“ –, încât îmi vine să i-o dau ca exemplu fostului meu dascăl de psihologie.
Jen
– Ai spune oare că asta-i o chimie efectivă? întreabă Tom, ca o aluzie la e-mailul de la prietenul comun.
– Aş spune că e biologie pură.
Pupătura a fost epică. Iar Tom se pricepe. Acum sesizez însă miros de ţigară, aşa că probabil cineva a ieşit pe terasă la un Marlboro, înainte de a se înfrupta din şase feluri cu kumquat²⁴.
– N-ai vrea să ne vedem la mine în cameră peste câteva minute? şoptesc.
– Nu-mi vine în minte un alt lucru pe care să mi-l doresc mai mult.
Aisling
– Trăsni-m-ar! exclamă Aiden.
