– Prostănaca! exclamă Tom, care râde cu lacrimi.
– A cui o fi?
Nu se vede nici urmă de stăpân prin împrejurimi, iar potaia se întoarce spre noi, cu trofeul în bot.
Tom
Căţeluşa dă drumul mingii la picioarele lui Jen şi-şi înfige bine labele în nisip de-o parte şi de alta a ei, să n-o scape cumva din ochi.
– Cred că vrea să i-o arunci.
– O potaie cu simţul echităţii – ne dă fiecăruia o şansă.
Jen îi face animalului pe plac. Căţeaua o ia la fugă – probabil cea mai fericită
fiinţă pe o rază de un kilometru în jur. Ba poate cea mai fericită din Dorset.
– Îmi place câinele ăsta, îi spun eu lui Jen când potaia se întoarce, depunând de astă dată mingea la picioarele mele.
Cu adevărat pare că vrea să ne includă pe amândoi în joc şi râdem amuzaţi de sportivitatea ei. Apelând la tehnica pe care o foloseam cu succes în tinereţe pe terenul de crichet, azvârl mingea băloasă mult în sus, spre soarele care apune.
– Cum ai numi culoarea asta, gălbui bălţat? întreb eu în vreme ce potaia o zbugheşte în urmărirea ei.
– Gălbui bălţat parţial, răspunde Jen. Par să existe însă şi alte scheme coloristice pe corpul ei.
Asta aşa e. Iar când căţeluşa se întoarce (lăsând mingea în faţa lui Jen), îi dezbatem posibilele origini. Capul, suntem amândoi de acord cu asta, e de bull-terier Staffordshire, corcit cu cine ştie ce, iar corpul e mai degrabă de labrador (şi totuşi, nu), cocoţat pe picioare care nu-s nici de bull-terier, nici de labrador –
poate că nici măcar de câine.
Monstruozitatea zâmbitoare latră, nerăbdătoare să ne jucăm iar. Jen aruncă
mingea şi efortul îi accentuează culoarea din obraji, iar eu resimt o atracţie crescândă faţă de femeia asta dispusă să se pună la mintea celui mai hidos câine
din sudul Angliei. Şi poate din întreaga emisferă nordică.
Jen
Jocul continuă aproape o jumătate de oră, căţeluşa alternând cu scrupulozitate aruncătorii, fapt care ne sugerează că e probabil foarte inteligentă, şi ratând (cu aceeaşi scrupulozitate) să prindă mingea din prima încercare, ceea ce ne înduioşează şi mai tare. Energia, entuziasmul şi bucuria nereţinute sunt molipsitoare, şi o atmosferă magică învăluie scena desfăşurată în lumina soarelui la asfinţit – englezul înalt aplecându-se pe spate ca să arunce, iar hidoşenia de câine alergând iar şi iar de-a lungul ţărmului. Vreme de o clipă, am o fugară şi tulburătoare senzaţie că acum îmi trăiesc viaţa adevărată.
Ne gândim să-i examinăm zgarda; poate vom găsi un număr de telefon, o adresă, numele unui stăpân care o caută îngrijorat. Dar nu are la gât decât un medalion din argint cu numele ei, din cine ştie ce motiv scris greşit şi între ghilimele.
Inima îmi face un salt când îl citesc.
LUCKIE²².
Dispare la fel de brusc cum a apărut: înhăţând mingea de acolo de unde aterizase după aruncarea lui Tom, fără o privire înapoi, îndepărtându-se spre cine ştie unde.
– Vino înapoi! strig eu, sarcastic.
– Ce chestie ciudată! exclamă Tom. Ciudăţenia ciudăţeniilor.
– Crezi cumva că o fi fost vreun duh?
– Categoric. Venit de pe un alt tărâm.
– Stau şi mă întreb dacă ultima jumătate de oră chiar s-a întâmplat.
– N-am putea dovedi niciodată că da.
– Îmi place când urechile câinilor se răsfrâng.
– Aveam un setter roşcat când eram copil, îşi aminteşte Tom. Roşu îl chema – un nume original, recunosc. Era un animal frumos, însă n-ar fi alergat cu nici un chip după un băţ sau o minge, nici măcar după veveriţe. În general, îi plăcea să
se târâie cu fundul pe covor.
– Şi al nostru făcea asta! Cred că toţi o fac. Al nostru era un pudel, pe nume Chester. S-a îmbolnăvit de demenţă. Ajungea într-un colţ al camerei şi nu mai ştia să se răsucească şi să iasă de acolo. Trebuia să-l întoarcem noi cu faţa spre mijlocul camerei. O dată a încercat să-l călărească pe vicar.
Norii de deasupra mării par bordaţi cu roz în partea de jos.
– Şi, întreb eu, crezi că Luckie a noastră o să fie bine?
– Oh, da. Cu siguranţă.
– De ce?
– Păi, în mod evident are o casă la care să se ducă.
– Şi un proprietar care nu ştie să scrie corect.
