– Sigur, răspunde el, dar nu dezvoltă ideea.
– N-ai de gând să mai spui şi altceva?
– Chiar avem nevoie de un motiv anume? Bine! Queen Park Rangers au câştigat azi. Ţineam cu ei când eram copil. Şi azi mă mai uit la rezultatele lor; ştii, e ca o boală cu echipa asta – nu scapi niciodată de ea.
Ciocnim paharele cu un aer semnificativ.
– Pentru prietenul nostru comun, toastez eu. Ai spune, într-adevăr, că e o faptă
bună într-o lume ticăloasă?
– Da. Da, aş spune. Deşi totul e un pic ciudat. Îţi admir curajul, Jen. Faptul că ai acceptat să-l cunoşti pe fiul meu. Să vii aici.
– Mi-a făcut plăcere să-l cunosc. Mi-a amintit de mine însămi când eram de vârsta lui. Imaturitatea… Cochilia încă în formare.
Schimbăm păreri joviale despre ceilalţi clienţi veniţi pentru un pahar înainte de masă. Câteva cupluri tinere, într-un weekend romantic. Două femei elegante, una de vreo şaizeci, alta de cam patruzeci de ani; mamă şi fiică, poate, dar mai probabil doar prietene – cu o mică şansă să fie mai mult decât doar prietene.
Directorul unei firme de construcţii cu o femeie care nu e soţia lui, pot să bag mâna în foc. O pereche de vârstă mijlocie, amândoi cam trecuţi, stâlpi de bază ai societăţii – convenim noi; amatori de vizite la castele şi grădini. Fără copii.
– De ce spui asta? mă întreabă Tom.
– Nu ştiu. Au aşa, un aer de tristeţe.
– Ăsta-i un mit, Jen. S-au făcut cercetări în domeniul fericirii, studii pe părinţi şi pe persoane fără copii, ca să determine care grup e mai fericit. Şi, când au interpretat datele, au constatat că părinţii sunt mai fericiţi decât cei fără copii,
însă cu foarte puţin; 51% faţă de 49. Aproape irelevant.
– Aşa simţi tu? Că eşti cu numai două procente mai fericit avându-l pe Colm faţă
de cum ai fi fost dacă nu l-ai fi avut?
Începe să râdă.
– Aici m-ai prins! Asta e concluzia când interpretezi datele. Fiecare dintre noi este un fulg de nea splendid şi unic. Iar împreună, suntem doar zăpadă.
Aş vrea să-i povestesc despre Rosy din Canada şi despre cele trei nepoate ale mele. Despre copilul pe care visam să-l am cu Matt, în timp ce el visa la nenorocita de Arabella Pedrick. Aş vrea să-i spun cât de înduioşător mi s-a părut să-l văd suferind din cauza stângăciei fiului lui, dar nu cred că pot să vorbesc despre nimic din toate astea fără să-mi tremure vocea. Nu ştiu cine o fi considerat că noi doi trebuie să ne întâlnim, dar a avut dreptate. Începe să-mi placă omul ăsta tot mai mult. Arată bine în jacheta nouă şi constat că faţa lui, care nu mi s-a părut tocmai frumoasă, a mai urcat în preferinţele mele. Are un aer atemporal; ar putea fi – îmi dau seama acum, amintindu-mi cum se aplecase pe spate ca să arunce mingea, figura unui arcaş normand. Cred că am văzut-o în cărţile de istorie. Iar acum pare să mă întrebe despre munca mea.
Îi povestesc ce noutate a fost pentru mine să mă duc să lucrez într-un birou, dat fiind că articolele pentru revistă le scriam de acasă. Stând în pijama. Deseori încă
în pat. Şi ce ciudat şi extraordinar mi se pare să închegi o relaţie cu un program de computer.
– Chiar ai numi-o relaţie?
– Da, aşa aş numi-o. Ştim diverse lucruri unul despre celălalt. I-am arătat fotografii cu rudele mele. Nu-i spun însă multe despre viaţa mea personală; asta mi s-ar părea cam prea fantezist.
– Iar el nu are o viaţă personală.
– Păi, el e de fapt douăsprezece cutii de metal cu circuite electronice, undeva în estul Londrei. Nu iese în oraş prea des.
– Şi atunci, ce anume ştii despre el?
– Ce cărţi şi ce filme apreciază. Care moderatori de la Sky News sunt serioşi şi care – ca să folosesc expresia lui – sunt ţicniţi sadea.
– Cred că-l ştiu pe cel despre care vorbeşte.
– Mi-e foarte greu să-mi amintesc, şi de fapt uit mai mereu, că el nu e decât…
cum au spus ei?… un simulacru genial. A absorbit atât de multe informaţii din toate domeniile activităţii umane, încât aproape că poate trece drept o finţă
omenească.
– Mi-ar plăcea mult să-l cunosc. N-am mai vorbit niciodată cu ceva non-uman; deşi, dacă stau să mă gândesc, am avut nişte dialoguri cu cei de la BBC.
Aproape toţi ceilalţi clienţi s-au mutat deja în restaurant. Mai-mare în bucătărie este un tânăr care a ajuns la un moment dat între ultimii opt concurenţi la Masterchef; am văzut o fotografie cu preparatul inventat de el, cu miel servit „în trei feluri“. Sunt de aceeaşi părere cu Tom, că nu ne e foarte foame după peştele cu cartofi şi, când vine clipa să votăm pentru încă o sticlă, rezultatul nu lasă loc de dubii.
Ciocnim paharele din nou şi ceva se simte altfel în atmosfera dintre noi – chiar dacă nu e altceva decât acordul tacit de a ne chercheli.
Tom
Cum ne-am fi putut întâlni oare altfel? Da, aşa e, am locuit în Londra, dar nicidecum în apropiere de Hammersmith şi, din informaţiile pe care le-am aflat unul despre celălalt, pare greu de crezut că drumurile ni s-ar fi intersectat vreodată. Pare incredibilă ideea că a fost nevoie de un prieten comun pentru a ne cunoaşte.
Incredibilă şi minunată.
Incredibilă, fiindcă nu avem nici un prieten comun (i-am trecut în revistă pe toţi cei la care ne-am putut gândi). Şi minunată, pentru că am fi pierdut neîndoielnic ceva.
O invit să mă viziteze în New Canaan. Mă priveşte cu ochii puţin sticloşi, aşa că
e posibil să fi ajuns în stadiul acela al serii, în care lucrurile sunt puţin mai lunecoase. Oraşul e cam ca un fel de cutie cu bomboane, îi explic eu, dar am o casă veche, minunată, lângă pădure. Sunt poteci în jur, e un lac, putem să
