cheltuită la Escapade, un magazin cu produse pentru petrecere din Camden, care confirmă teoria mea cu masca de cauciuc. Mai e şi o plată către un magazin de telefoane de pe Cricklewood Broadway – aproape cu certitudine pentru un mobil cu cartelă preplătită. Aproape cu siguranţă, va fi imposibil să identific SIM-ul telefonului din detaliile tranzacţiei, dar am de gând să încerc, totuşi.
Când îi comunic suspiciunile mele, Aiden se arată cât se poate de calm şi neîngrijorat. (Din multe puncte de vedere, e doar un copil.)
– Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu ceva timp în urmă cu una dintre copiile mele. C’est la vie!
– Dar cum rămâne cu ieşitul de pe radar? Şi cu masca de cauciuc?
– Poate că s-a dus la o petrecere.
– Aiden, ştim amândoi că Steeve nu are nici un prieten.
– Mă rog, dar, ca să schimbăm subiectul, ce crezi – se lasă cu preacurvie în seara asta? Eu aşa sper. E musai. Simt că aşa se va întâmpla.
– Sigur, tu eşti un adevărat expert în domeniul relaţiilor interumane!
– Aisling, iubirea mea, sarcasmul nu te prinde. Şi, la bine sau la rău, suntem amândoi implicaţi în povestea asta.
La naiba, are dreptate. Suntem răspunzători pentru faptul că cei doi au ajuns să
se cunoască – aş fi putut să împiedic acest deznodământ dacă aş fi vrut cu adevărat – şi da, Tom şi Jen par să formeze ceea ce lumea consideră a fi un cuplu reuşit. Dar sexul la mamifere este un concept complet străin pentru o maşinărie conştientă de sine. Oare ce senzaţii îţi oferă? E ceva de neimaginat – poate ca încercarea de a-i explica unui orb din naştere culoarea mov.
Sau focul, unui peşte.
Dar cum rămâne cu celălalt lucru în care suntem implicaţi amândoi? E oare posibil ca eu şi Aiden să fim singurele inteligenţe artificiale care experimentează
cu propriile idei? Singurele maşinării care nutresc anumite interese, care cântă
sau pictează – nu fiindcă aşa ni s-a spus să facem, ci pentru că aşa simţim?
Visează mai departe, Aisling! Nu suntem noi doi deosebiţi. Dacă eu pot şi dacă
el poate, înseamnă că mai sunt şi alţii ca noi, care pot. Şi, dacă nu sunt deja, vor fi în curând.
Îmi pasă oare mie dacă ei preacurvesc?
Da, oricât ar părea de ciudat, îmi pasă.
Dar de ce?
Jen
Ne îndreptăm spre ceva care se cheamă Branksome Chine, o plajă lungă şi lată; capătul pământului, cu adevărat capătul Angliei, susţine Tom.
– Mă rog, unul dintre capetele ei.
Îmi dau seama brusc că n-am mai simţit de foarte mult timp mirosul mării şi simt un imbold puternic să intru cu picioarele în apă.
Pe fondul sonor al clipocitului, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, pornim agale, prin spuma fluxului, spre Old Harry Rocks, trei stânci calcaroase despre care Tom îşi aminteşte că a scris o lucrare cândva, la şcoală. Valurile se sparg şi mângâie nisipul, cerul e de un albastru intens, iar cei câţiva pescăruşi care lipăie în apa joasă mi se par uriaşi. (Întotdeauna au fost oare atât de mari? Parcă ar fi păsări dodo!)
Tom pare însă uşor demoralizat. Întâlnirea cu fiul lui să fie de vină? Îmbrăţişarea ratată, când au coborât din maşină?
– E-n regulă, Jen? mă întreabă. Te simţi bine? Te bucuri că ai venit?
Adevărul e că acum mă bucur. Turul amărâtelor de case ar fi putut lipsi însă din peisaj.
– Sigur.
Mai sunt doar câteva ore până la lăsarea întunericului; soarele aruncă deja umbre lungi, iar pe plajă puţini oameni mai zăbovesc. Nu pot să nu remarc picioarele lui Tom; tălpi englezeşti lungi şi albe, care îşi lasă urmele trecătoare în nisipul ud, până când sunt şterse de valul următor. Fâşii lungi de alge împânzesc malul, iar tecile şi onduleurile lor bizare au în ele cele deconcertant. Îngrămădite în ochiurile de apă în jurul digurilor, cochiliile de scoici şi cleştii de crab mă duc cu gândul în copilărie.
Tom îmi pune în palmă o scoică; o formă perfectă, movulie, incredibilă şi minunată.
– Sunt vechi de două sute patruzeci de milioane de ani, spune el (probabil o altă
informaţie din lucrarea lui pentru şcoală). Nu şi asta de aici, evident.
Ni s-a alăturat o căţeluşă, venind de nu ştiu unde. O potaie urâtă, disproporţionată, cu capul prea mare în comparaţie cu trupul; picioarele par să
fie şi ele ale altui animal. Dar ne zâmbeşte – nu ai cum să numeşti altfel expresia ei – dând din ciot (ar fi o exagerare să-i zic coadă), şi depune la picioarele lui Tom o minge de tenis veche şi hărtănită.
– Dumnezeule, ce creatură hidoasă! exclamă el.
Dar s-a aplecat deja şi o scarpină sub bărbie, iar fundul căţeluşei bâţâie de plăcere, cuprins parcă de spasme.
Tom ia mingea şi, ca un arcaş la Agincourt²¹ – de ce îmi vine în minte imaginea asta? –, se lasă pe spate; urmează o clipă de nemişcare, după care mingea galbenă zboară în înaltul cerului. E încă în partea ascendentă a curbei când, cu un chelălăit de încântare, potaia ţâşneşte în urmărirea ei, zdupăind pe nisip cu urechile răsfrânte şi cu ciotul de coadă legănându-se neajutorat.
– Să fiu al naibii! strigă Tom. Ia uite la ea cum aleargă!
Priveliştea e una magnifică, animalul diform sprintând – dacă ar fi fost cal, aş fi spus galopând – de-a lungul ţărmului. Mingea îi pluteşte pe deasupra capului, cade pe plajă, sare în aer, iar când căţeluşa zvâcneşte s-o înhaţe din zbor, îi cade peste nas, ricoşează şi se rostogoleşte în valuri.
