ne…?
Nu-şi mai continuă ideea.
– Avocaţii sunt oameni vicleni. Dar cred că ai dreptate. De ce ar face vreunul dintre ei un lucru atât de neobişnuit?
În maşină se lasă tăcerea. Trecem pe lângă un indicator pe care scrie ORAŞUL
BOURNEMOUTH.
Jen
Tom vorbeşte de câteva ori la telefon pentru a pune la cale întâlnirea cu fiul lui; se pare că băiatul este prea „stângaci“ – cuvântul pe care Tom spune că-l foloseşte Colm când vorbeşte despre sine – pentru ca tatăl lui să-i apară pur şi simplu la uşă. Aşa că ne întâlnim cu el într-o parcare Esso dintr-o suburbie aflată
nu departe de universitate. Puştiul se prăvăleşte pe bancheta din spate de parcă
tocmai ar fi fost răsturnat dintr-un sac poştal; are blugi cu fundul lăsat, un tricou cenuşiu şi o canadiană cu gluga îmblănită. Doi ochi căprui privesc de pe o faţă
palidă, cărnoasă, mărginită de o barbă rară. Are în colţul gurii o pată roşiatică, despre care îmi dau seama fără dubiu că e sos de fasole. Din direcţia lui vine o aromă complexă – un iz studenţesc de adidaşi stătuţi, balsam de rufe şi tutun Old Holborn.
– Bine, salut, mormăie el. Tata zicea că vine cu cineva.
– Îmi pare bine să te cunosc. Ce asculţi?
(Un fir de muzică răzbate dintr-un bumb al căştilor audio, care îi atârnă pe piept.
– Itchy Teeth.²
– Aşa se numeşte formaţia? întreabă Tom. Sau ai nevoie să mergi la dentist?
Colm se uită la mine cu o tristeţe infinită în priviri.
– Un tip simpatic, tatăl tău.
Îi spun asta fiindcă, dintr-un motiv sau altul, vreau să mă placă.
Băiatul clipeşte o dată, cu încetinitorul.
– Mda. Glumeţ.
– Notă către mine însumi, intervine Tom. Fără alte glume. Aminteşte-ţi că nu eşti
hazliu, tăticule!
Umbra unui surâs se iveşte pe trăsăturile bucălate ale fiului.
– Bun, ne vedem şi noi de treabă?
Şi, cu asta, îşi înfige bumbul în urechea liberă şi se lasă pradă magiei armonice a Mâncărimii de dinţi.
Asta e oare viaţa mea reală? Sau am ajuns iar într-un film greu de priceput (unul care ar avea probabil nevoie de subtitrare)?
Şi, mai important, chiar mă simt bine? Sau mă aflu aici doar fiindcă efectiv nu am nimic mai bun de făcut?
Ne întâlnim cu agentul imobiliar în faţa primei case pe care o vizităm, pe o stradă mărginită de viluţe cu două etaje, într-o suburbie numită Winton, populară
printre studenţi după cum se vede, datorită apropierii ei de universitate, dar şi de magazine, baruri, localuri fast-food şi alte sisteme similare de menţinere a vieţii.
E o stradă din acelea somnolente, care mă duce cu gândul la propria mea studenţie, în Manchester. E sâmbătă, în miezul zilei, şi totuşi, în jur domneşte tăcerea – poate fiindcă toată lumea e plecată de acasă cu treburi, dar mai probabil pentru că majoritatea localnicilor sunt încă în pat şi dorm.
Gary, agentul, ne spune că deocamdată casa e închiriată, dar că a discutat cu proprietarul şi ne permite să aruncăm o privire. Ceea ce urmează este o stânjenitoare incursiune în viaţa personală a patru dintre contemporanii lui Colm, toţi patru băieţi, din fericire, nici unul cunoscut lui.
– Bună, eu sunt Gary, se prezintă unul dintre ei când ciocănim şi trecem pragul încăperii.
– Ţi-a spus proprietarul că venim?
Ne uităm muţi şi neajutoraţi la acareturile acestor tineri care, evident, sunt pentru prima dată în viaţa lor pe cont propriu. Cărţi, electronice şi haine împrăştiate pe podea – iată principalele elemente recurente. Vasele cu tăiţei se conturează ca fiind tema secundară.
– Scuză-ne, îi spune Tom fiecăruia dintre cei patru.
– Mda, scuze, bătrâne, repetă Colm, fără să-l privească pe vreunul dintre ei în ochi.
În ultimul dormitor găsim un cuplu. Cei doi nu fac sex propriu-zis, dar pare foarte probabil că abia ce-au făcut. De sub cuvertura cu FC Liverpool li se văd numai feţele şi par amândoi remarcabil de relaxaţi văzându-ne în pragul uşii.
– Da, păi, poftiţi, băieţi, spune el.
Ne strecurăm puţin aiurea în spaţiul dintre capătul patului şi marginea biroului.
Cred că am remarcat cu toţii chiloţeii ei atârnaţi de spătarul scaunului pliant.
