– Jen, să nu mă înţelegi greşit, dar ce părere ai avea să rămânem acolo peste noapte? E în sat un hotel drăguţ. Camere separate – înainte să mai spui ceva.
Prognoza meteo e bună; am putea să mergem la Lulworth Cove. Sau pe insula Brownsea, dacă vrei. Pe Brownsea trăiesc ultimele veveriţe roşii din Marea
Britanie.
– Uau!
Sunt puţin deconcertată, aşa cum vă puteţi da seama.
– Exact. Veveriţe roşii. Cu totul altă mâncare de peşte!
– Şi când ţi-a venit ideea asta?
– Păi, mă gândeam de fapt la sfatul pe care îi plăcea răposatei mele mame să mi-l dea. „Dacă îţi doreşti ceva de la cineva, chiar dacă te îndoieşti că persoana în cauză va accepta, dă-i neapărat ocazia să te refuze. Nu spune tu niciodată nu în locul lor.“
Se lasă o lungă tăcere, în cursul căreia nu-mi vine în minte nici măcar un singur motiv ca să declin invitaţia.
– Şi… ăăă… Ce mai e pe insula Brownsea? În afară de veveriţe?
El zâmbeşte.
– Ai citit vreodată ceva de Enid Blyton? Faimoşii cinci¹⁸? O să-ţi placă.
Tom
E una dintre dimineţile acelea tipic englezeşti, de un albastru senin, care urmează
ploii de peste noapte – o vreme perfectă pentru a rula spre Bournemouth într-o maşină închiriată în care se simte miros de odorizant auto cu zmeură (deosebit de zmeura propriu-zisă). Ca prin minune, autostrada M3 e liberă şi mi se pare senzaţional s-o am pe Jen alături, cu picioarele ridicate pe bord şi ochii ascunşi în dosul unor ochelari de soare uriaşi. Îmi place să fiu împreună cu femeia asta.
E sexy, inteligentă şi amuzantă – iar astea sunt pentru mine Cele Trei Mari Calităţi. Prietenul nostru comun a avut dreptate; ideea de a ne întâlni a fost cu adevărat o faptă bună într-o lume ticăloasă şi, noaptea trecută, am încropit eu o teorie cu privire la identitatea lui (sau mai curând a lui şi a ei). În plus, Jen subscrie la alegerile mele privind fondul sonor în maşină – un lucru reconfortant, după politica muzicală a lui Harriet („Am putea renunţa la zăngăneala asta şi să
trecem pe BBC Radio 4?“). Ascultăm David Bowie (Low, Blackstar); Gillian Welch (The Harrow and the Harvest) şi mixul special al lui Don, din care citez la loc de cinste Crying, interpretat de Roy Orbison şi KD Lang.
– Sunt curios ce părere vei avea despre fiul meu, exclam la un moment dat, când mai avem puţin şi ajungem pe lângă New Forest.
– Pari prea tânăr ca să ai un copil la facultate.
– Ăsta-i unul dintre cele mai drăguţe… Ba nu, rectific: ăsta este cu siguranţă cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată.
– E o vârstă ingrată, optsprezece ani. Încă îmi amintesc.
– Toate vârstele sunt ingrate. Trei ani mi se pare că a fost rezonabil de lipsită de complicaţii. Deşi…
Mi-am adus aminte de ceva. Eram în vacanţă în Franţa, cu Harriet şi cu Colm când abia învăţase el să meargă în picioare. Ne aşezaserăm la o masă, la un restaurant pe malul mării, iar pe Colm îl apucaseră pandaliile fiindcă… Nu-mi
mai amintesc de ce ţipa în gura mare, dar îi văd şi acum pumnii mici încleştaţi, faţa roşie ca racul şi trupul – un nod de muşchi – contorsionându-se pradă unui acces de furie copilărească. Francezii din jur se uitau la noi cu priviri înţelegătoare (vezi să nu!). Îmi aduc şi acum aminte de senzaţia sumbră pe care am avut-o atunci, că singura cale de ieşire era extirparea din rădăcină, că va trebui să-l iau aşa, urlând şi zvârcolindu-se, şi să-l duc în braţe până la maşină.
Şi, o clipă mai târziu, o văd pe Harriet luând calmă de pe masă sticla de apă
Badoit, punându-şi puţin în pahar şi apoi turnând restul, încet, în capul lui Colm.
A fost ceva superb şi terifiant în acelaşi timp. Colm a amuţit, şocat; de la mesele din jur au răsunat chiar câteva aplauze delicate, în vreme ce apa acidulată se scurgea pe băiatul nostru. Fireşte că pe urmă mami l-a şters cu şerveţele de hârtie – „aşa, gata, suntem bine acum“ – şi viaţa normală şi-a reluat cursul. Mai târziu, mi-a spus că şi tatăl ei procedase la un moment dat la fel cu ea.
Când îi povestesc, Jen izbucneşte în râs.
– Ce-a fost asta, o metodă de educaţie ingenioasă ori un abuz?
– După momentul acela, Colm n-a mai fost niciodată la fel. De fapt, nu.
Întotdeauna a fost mai ciudat. Prima lui frază completă a fost asta: „S-a blocat iar internetul“. Să nu mă înţelegi greşit, îl iubesc din tot sufletul. Îl iubesc de parcă
ar fi copilul meu.
Se răsuceşte şi se uită la mine.
– Asta a fost o glumă, precizez eu.
Iar ea îmi dă un ghiont în umăr şi întoarce iar privirea la fâşia de asfalt a autostrăzii.
Dar, câţiva kilometri mai încolo, încă îi pot simţi degetele acolo unde mi-au atins pielea. Ar fi oare nepoliticos să-i cer să repete ghiontul?
Lăsăm în urmă alte porţiuni din parcul naţional New Forest şi în scurt timp ajungem în apropiere de Bornemouth.
– Jen, aş vrea să-ţi cer o părere. Nu-ţi face griji, e doar o idee care mi-a venit.
Matt e avocat, nu-i aşa? Harriet e şi ea avocat. Crezi cumva că e posibil să se fi întâlnit vreodată?
– Ce? Ca în Străini în tren?¹ Numai că, în loc să ne facă felul, au încercat să
