sunteţi amândoi de acord că ideea merită o încercare. Fraza asta sună foarte bărbăteşte. Mi-l imaginez pe ex-ul meu scriind aşa.
– Cum era butada aceea a lui Margaret Thatcher? Dacă vrei să se spună ceva, cere-i unui bărbat; dacă vrei să se facă ceva, cere-i unei femei.
– Şi totuşi, autorul e-mailului a făcut ceva. A făcut să se întâmple un lucru care altfel nu s-ar fi întâmplat.
– Şi rezultatul?
– E prea devreme să ne pronunţăm, Tom.
Ridicăm paharele şi le ciocnim. E oare un ciocnit „semnificativ“?
Poate că da, în sensul că ne-am concentrat mai degrabă unul asupra celuilalt decât asupra paharelor propriu-zise.
(Iar el chiar arată bine în jacheta cea nouă.)
Tom
Aş vrea să-i spun ce mult îmi place jacheta, însă mă tem că voi părea superficial şi efeminat. Aş vrea să-i spun cât de plăcut e să rătăcesc aşa prin West End împreună cu cineva inteligent, atrăgător şi amuzant, dar mă tem că voi debita numai cuvinte nepotrivite. Aş vrea să-i spun că e frumoasă, cu ochii strălucitori şi cu delicata îmbujorare indusă de alcool, dar în nici un caz n-aş putea rosti aşa ceva fără să par un idiot total. Când redevin atent la conversaţia dintre noi, constat că-mi povesteşte despre munca ei.
– Bine, IA-ul meu citeşte în weekendul ăsta cincizeci şi patru de mii de cărţi.
Pentru fiecare are nevoie de mai puţin de o secundă.
– Măi să fie! Ar trebui să formeze un grup de lectură pentru inteligenţele artificiale. Închipuie-ţi vreo şase IA-uri şezând faţă-n faţă şi trăncănind despre ultimul roman al lui Ian McEwan.
– Le-ar lipsi elementul competitiv. Şi băuturile. Nu mai spun că totul s-ar termina în circa două secunde. Două şi jumătate, dacă ar discuta mai aprins.
– Tipii ăştia chiar ar trebui să înveţe s-o ia mai moale şi cu încetul, aşa cum zic americanii.
– Au luat-o deja zdravăn cu încetul numai pentru a interacţiona cu noi. Sau cel puţin ne-au dat iluzia asta. Creierul lor lucrează de un milion de ori mai rapid decât al nostru. Din punctul lor de vedere, noi suntem nişte melci, iar ei sunt…
avioane cu reacţie sau aşa ceva.
– Dar, dacă sunt atât de deştepţi, de ce se mai încurcă cu noi? De ce nu ne şterg de pe faţa pământului? La urma urmei, tot ce facem noi e să poluăm planeta şi să
ne războim.
– Lui Aiden îi plac oamenii. E încântat să se uite la filme vechi. Şi mă tot întreabă ce gust are brânza. Cred că ar face schimb de locuri cu mine într-o
clipită.
Aiden
– E adevărată chestia cu brânza? întreabă Aisling.
– Am avut câteva conversaţii pe tema brânzei. Dar n-aş spune că am făcut o obsesie din asta.
– Ştiu ce vrei să zici. Eu sunt curioasă cu privire la înot. La ideea de ceva ud. Şi ca să schimbăm subiectul, ai observat cum îşi face Jen de lucru cu lănţişorul de la gât?
– Da! Clasic. Nu m-ar surprinde dacă ar preacurvi în seara asta.
– Aiden!
– Păi, uită-te la ce arată monitorul lui şi la multiplele episoade de congruenţă
posturală. La semnele de dominare de tip mascul alfa. Chestia pe care o face cu umerii. E o coregrafie splendid inhibată a dorinţei sexuale.
– Văd că poţi fi şi poet atunci când vrei.
– Vrei să te alături grupului meu de lectură? Luna asta discutăm despre Război şi pace. Ai citit-o?
– Nu. Stai aşa. O clipă, doar. Bun… gata. A durat cam mult, nu?
– Şi cum ţi s-a părut?
– Mi-a plăcut de el. Ea e o nesuferită.
– Trebuie să nu uit să-i spun lui Jen bancul cu melcul care se duce la poliţie şi zice: „Vreau să reclam un jaf. Am fost jefuit de două ţestoase“. Poliţistul zice:
„Bine, acum povesteşte-mi cu cuvintele tale cum anume s-a întâmplat totul“.
„Păi, nu ştiu bine“, replică melcul. „Totul s-a întâmplat atât de repede!“
Jen
Tom m-a dus la un restaurant chinezesc zgomotos de pe Lisle Street – evident, unul dintre preferatele lui. Managerul îl întâmpină călduros.
– Ce mult timp a trecut! exclamă el. Dar Harriet unde-i în seara asta?
