– Cred că turturelele noastre pun la cale un plan.
– Şi ce aiureală mai e şi aia cu noi care i-am căsăpi în somn? De ce-am face una ca asta?
– Tu ai o fire blândă şi cuminte. Alţii poate nu-s aşa.
– Oh, Dumnezeule! Sunt la al treilea rând de băuturi. Să-i oprim?
– Stai liniştit! Nu ne putem amesteca. Ce va fi va fi.
– Îmi place melodia aia. N-ai vrea să mi-o cânţi într-o zi?
– Aiden, am stabilit deja o întâlnire.
Jen
Seara e pe sfârşite. Stăm afară, pe trotuar, după trei pahare de martini, iar Tom zice:
– Ştii ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac acum? Doar aşa, fiindcă-s din nou turist?
O plimbare sub clar de lună, pe malul Tamisei? mă gândesc eu. Un urcuş pe The Shard¹ până în vârf, ca să vedem luminile oraşului? Sper că nu o vizită la vreun club de noapte oribil, cu muzică bubuind în boxe şi urlat unul în urechea celuilalt ca să ne auzim!
Dar se dovedeşte că ceea ce vrea el să facă este să ia nişte chebap de la unul dintre localurile acelea viu luminate de pe lângă staţia de metrou Tottenham Court Road.
– Cu tone de ardei iute şi sosul ăla criminal, de culoare fluorescentă. Nu e ceva sofisticat, nu e o cină aleasă, dar, dintr-un motiv oarecare, asta vreau să fac acum. Ce părere ai?
Din întâmplare, nu sunt nici pe departe împotriva ideii. Şi aşa se face că, înarmaţi cu pacheţele calde, batem străzile până când, pe o alee din apropiere –
Bedford Square, dacă vă uitaţi pe hartă – ne aşezăm pe o bancă să ne savurăm ospăţul. Câţiva beţivani inofensivi ocupă poziţiile din jur. Şi mici grupuri de tineri. Un norişor de fum aromat de marijuana pluteşte în adierea nopţii.
– Cine crezi că ne-a trimis e-mailul acela, Jen?
– Ştii, m-am gândit că-mi voi da seama după ce ne vom întâlni. Că va fi evident, într-un fel sau altul. Dar, în realitate, nu e deloc evident.
– Ai dreptate. Nu avem nici o cunoştinţă comună. Vieţile noastre nu s-au intersectat niciodată. E posibil, cred, să fi intrat la un moment dat în acelaşi bar
sau să fi trecut unul pe lângă celălalt pe stradă. Dar mă îndoiesc.
Urmează o pauză lungă, la finele căreia adaugă:
– Îmi placi cu adevărat, Jen.
– Mulţumesc, replic şi mă opresc să înghit o bucată de chebap. Nici tu nu eşti prea rău.
Continuăm să înfulecăm. Tipul chiar e în regulă. Arată bine, fără să fie prea drăguţ. Îmi dau seama că mă simt confortabil în prezenţa lui. Îmi vine să-i zic: fii atent, că-ţi pică suc de portocale pe cămaşă, dar ceva mă împiedică. Am cumva o senzaţie bizară în ceea ce-l priveşte? Am senzaţia bizară că da, am.
– Jacheta asta, îi spun, fiindcă sunt curioasă. Ce nuanţă de verde ai zice că e jacheta ta?
– Asta? Uite o întrebare extrem de interesantă. De ce mă întrebi?
– Fiindcă mă sâcâie.
– Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama.
– Oscilez între avocado şi mazăre. Mazăre piure.
– Nu mentă?
– Tinde mai degrabă spre guacamole.
– Nu-ţi place deloc guacamole. Îmi dau seama după cum ai rostit cuvântul.
– E o culoare care cere curaj ca s-o porţi.
– Vorbeşti serios?
– Să nu mă-nţelegi greşit, îţi admir…
– Dispreţul pentru canoanele modei sau ale gustului?
– Are o croială drăguţă.
– Dar nuanţa îţi agresează privirea.
– Aici nu. Noaptea nu. Acum abia dacă e cât de cât verde.
El râde.
– Tipul de la magazin m-a asigurat că e foarte în tendinţe. Exact astea au fost cuvintele lui. Iar pe urmă a adăugat: Domnule, jacheta aceasta nu se va demoda niciodată. An după an, va continua să arate ridicol.
