– Deci probabil că te întrebi…
– Ah, da, mă întreb. M-am tot întrebat. Nu pot să nu mă minunez cum de am stat atât timp cu el. Tom, nu ştiu de ce-ţi spun ţie toate astea. N-ai fost cumva psihoterapeut la un moment dat, nu? Dar pur şi simplu vorbele se revarsă din mine. Parcă martini-ul ăsta a deschis o valvă.
– Fosta mea soţie avea dificultăţi de control al furiei, aşa cum se zice azi.
– Dar bănuiesc că nu e un bou. În orice caz, femeile nu pot fi boi, nu-i aşa?
– Nu. Pot fi multe alte lucruri, dar nu boi.
– Javre. Pot fi javre mincinoase. Pot fi vaci. Nu pot fi măgari. Dar se pot purta ca măgarii.
– Nu pot fi labagii. Ceea ce e bizar. Dar pot fi… cuvântul cu C.
– Ce? Conservatoare?
Râdem amândoi şi observ că are unul dintre zâmbetele acelea care nu se
potrivesc cu faţa lui. E un zâmbet drăguţ, adevărat, numai că pare şutit de la altcineva.
Oare îmi place de el?
Habar n-am.
Dar de ce-aş fi turuit aşa fără oprelişti dacă nu mi-ar fi plăcut?
– Deci, povesteşte-mi despre fosta ta. Nu pari suficient de bătrân ca să ai un fiu adolescent.
– Eram amândoi foarte tineri. Eu aveam douăzeci şi şase de ani. Ţi se pare că
eram tânăr?
– Ca să ai un copil?
– Harriet era cu un an mai mică decât mine. Iar Colm… mă rog, el era doar un bebeluş!
Constat că i-am tras una în gleznă, ca să-i punctez mica glumă.
– Col a fost mai degrabă un accident. Dar la fel s-a întâmplat cu multe lucruri bune. Penicilina. Telefonul. Era cât pe-aci să spun că şi ăsta e, momentul ăsta de acum, dar sigur că nu e.
– Nu e un lucru bun sau nu e un accident?
– Cu siguranţă nu e un accident. Prietenul comun şi aşa mai departe.
Cădem de acord în mod tacit să ignorăm amândoi prima parte a întrebării. Iar el continuă:
– Adevărul e, cred eu, că nimeni nu e perfect. Fiecare dintre noi are defectele lui.
Şi bănuiesc că eram dispus să accept defectele lui Harriet în schimbul părţilor bune.
Mi se pare o frază atât de rezonabilă încât mă simt puţin înduioşată.
– Şi defectele tale care sunt? îl întreb.
De fapt, cred că îmi place de el. Îmi place sunetul vocii lui. Pare inteligent şi amuzant, o fire deschisă. N-am nici cea mai vagă dorinţă să mă întorc acasă, la Urzeala tronurilor sau la Jonathan Franzen.
– Ca să-ţi răspund la întrebarea asta, o să am nevoie de încă un pahar, Jen. Cele de până acum par să fi lunecat incredibil de rapid.
Tom
Deci, povesteşte-mi despre tine şi despre domnul Nemernic. Asta voiam să-i cer,dar am reuşit să-mi exprim doleanţa într-un mod mai politicos. Nu l-amcunoscut pe tip, fireşte, dar nu-i aşa că ar trebui să fii o jigodie proastă ca să
renunţi la o femeie ca ea?
Domnul N s-a dovedit a fi un subiect de discuţie excelent, fiindcă Jen a avut multe de spus despre el şi, în timpul ăsta, mi-a oferit răgazul să-i admir figura.
De fapt, trăsăturile chiar i se armonizează cu nasul splendid şi simt deodată un nestăpânit imbold de a-l simţi lipit de al meu.
– Sunt prea drăguţ, răspund la întrebarea ei. Serios, ăsta-i unul dintre defectele mele. Talentul nu e suficient. E nevoie şi de o anumită doză de răutate. Ei, poate nu chiar răutate, dar omul trebuie să fie-n stare să-şi vadă interesele. Am citit un citat grozav pe un site de scriere creativă. Orice carte este epava unei idei grozave.
Ea râde.
– Am citit şi eu câteva de felul ăsta.
– Asta simt eu despre viaţa mea. Că a existat o idee grozavă, la nivelul căreia n-a reuşit să se ridice. Ah, sigur, adaug văzând că se pregăteşte să obiecteze. M-am descurcat bine în publicitate, dar am avut noroc. Şi m-am priceput. Niciodată n-a trebuit să mă spetesc. Succesul a venit uşor. Pentru o vreme, a fost aşa, ca un coşmar al pescarilor. De fiecare dată când arunci undiţa, muşcă un peşte.
Închipuie-ţi cât de rapid te plictiseşti de aşa o reuşită.
– Mă străduiesc să-mi imaginez, sinceră să fiu.
