– N-aveai nici un drept să faci aşa ceva.
– Ah, n-aveam? Scu-uze.
L-am mai văzut şi înainte în starea de spirit de acum, când nu ştie dacă să se întristeze ori să se înfurie. Alegând calea de mijloc, dă pe gât restul de poşircă şi reevaluează situaţia. Un soi de neajutorare interioară îi apare în priviri. N-am idee ce materiale preţioase i-au rămas captive în laptop, dar sper, fireşte, că sunt unele de importanţă vitală.
– De ce ai dus discurile la Oxfam¹⁵? N-au cum să vândă discuri formatate pentru laptopul altcuiva.
Nimic mai adevărat, şi mă tentează ideea de a sublinia că, din păcate, asta e situaţia.
– Am pus totul într-o cutie şi i-am lăsat pe ei să decidă ce pot să vândă din ea.
– Într-o cutie sau într-un sac?
– Poftim?
– Mai devreme ai zis că ai îndesat totul într-un sac de gunoi. Acum ai spus o cutie.
– Da, se poate.
– Se poate ce?
– Mai contează? Poate să fi fost ori una, ori alta.
Aşa cum am menţionat mai devreme, ca şi cum puţin mi-ar păsa.
– Era acolo şi un costum de baie?
– Posibil să fi fost.
(Sigur a fost.)
– De ce? întreb apoi.
– Oh… Păi, oricum aveam de gând să-ţi spun. Plec pentru două săptămâni.
Plecăm. Eu şi Bella. În Thailanda. Nu-ţi face griji pentru costumul de baie. Pot să-mi cumpăr altul.
– Drăguţ.
– Se pare că-i o perioadă bună din an pentru mers în Thailanda. Nu e umiditate prea mare. Mi-am zis că ar trebui să-ţi spun. Pentru orice eventualitate.
– Ce fel de eventualitate?
El ridică din umeri. Pe urmă clatină din cap.
– Pentru orice eventualitate.
Pare cam dezumflat. De la grappa, de la vestea despre discuri, de la stres şi plictis – n-aş putea spune de la care dintre ele. Ăsta nu e acelaşi Matt care a venit acasă în lunea aceea fatidică, vorbind despre cum să luăm lucrurile aşa cum sunt şi despre bunuri în proprietate comună. Privirile lui fug de colo colo prin bucătărie.
– Ai schimbat ceva pe aici? Pare altfel.
– Berea ta. (Colecţia lui de bere artizanală, donată vecinului.) Maşina ta de făcut pâine. (Cadou de aniversare nedorit de la mama lui, dusă la centrul de reciclare.) Vreme îndelungată nu face altceva decât să stea. Zăbovind, presupun, în arena pustie a vieţii lui trecute; ascultându-i fantomele; confirmându-şi probabil că
avusese dreptate să pună toporul pe ea. Trage aer în piept, lung şi zgomotos, pe nas, şi-l ţine în plămâni câteva momente extravagant de lungi înainte de a-l da
afară – un obicei al lui pe care îmi dau seama că l-am remarcat încă din Ziua Întâi şi nu l-am menţionat nici măcar o dată în tot timpul petrecut împreună.
– Jen, am…
Pare pe punctul de a-mi livra un discurs. Jen, am fost un prost. Te voi iubi întotdeauna. Jen, trebuie să-ţi spun ceva. E însărcinată.
– Matt, orice ar fi…
– Jen, voiam să zic că, dacă vei găsi vreodată discurile acelea…
– Mda, o să te anunţ.
– Mda, mulţumesc. Numai că… Dacă tot sunt aici… nu vrei să arunci totuşi o privire în sertar…?
– Nu, Matt, nu vreau.
– Înţeleg. Bine. Nici o problemă.
Mă simt puţin nesigură pe picioare după ce pleacă el. Mă întorc în bucătărie şi-mi umplu şi eu un pahar cu grappa. În aer încă plutesc molecule de aftershave. În urechi încă îmi reverberează frânturi ale vocii lui răsunătoare.
Eu şi Bella. Thailanda.
Pe obraz îmi alunecă o lacrimă. Apoi alta. Constat că mi-e greu să-mi explic cum de am petrecut doi ani întregi alături de omul ăsta.
