– Bună, Marsha.
– Bună, Tom, răspunde ea cu un ton uşor sugrumat. (Mă văzuse, nu-i aşa?) Dintr-o obişnuinţă de fost angajat în publicitate, trag cu ochiul în coşul ei.
Migdale hipoalergenice, goji fără gluten, numai chestii vegane şi crudităţi. Chiar cumpără lapte fără lapte? (Bine, poate că am citit greşit unele detalii.) Probabil că pe figura mea s-a aşternut o expresie bizară, fiindcă îmi spune:
– Eu îmi prepar singură cerealele pentru micul dejun. Sunt alergică.
– Eu am intrat doar pentru o legătură de pătrunjel.
Trăsăturile i se realiniază pe chip în mod subtil, fără a se schimba însă cu nimic.
Cam cum se întâmplă în Fălci, când Roy Scheider dă prima dată ochii cu rechinul.
– Pentru Victor, bănuiesc.
– Ăăă, da.
– Terapeutul tău, precizează ea, accentuând cuvântul. Mentor, guru sau ce-o fi.
– De fapt, Marsha…
– De ce nu mi-ai zis că Victor e iepure? Poţi să-ţi imaginezi cum m-am simţit când am aflat?
Pare cam supărată din cauza asta, sincer să fiu. Ce-aş putea să-i spun? Că
petrecerea aia plictisitoare şi plină de sclipici mi-a amorţit simţurile? Că, dacă
ratezi virajul în conversaţie, rişti să constaţi că nu mai ai unde să întorci cale de vreo trei sute de kilometri?
– Îmi pare foarte rău, Marsha. A fost un fel de glumă care a luat-o razna. Cred că
eram puţin dus cu pluta în seara aia.
I-am servit o replică à la Don, care pare salvatoare în 99% dintre gafe.
– Eu ţi-am împărtăşit unele întâmplări dureroase din trecutul familiei, crezând c-o fac în contextul unei discuţii despre un specialist în sănătate mintală. Sau care ar putea oferi cel puţin unele sfaturi înţelepte. Ai fi putut să-mi spui adevărul în orice moment.
– Ai dreptate. Ce pot să zic? Îmi cer scuze. Îmi pare rău.
Încă o dată, cea mai eficientă modalitate de a ieşi din grămada aburindă de rahat se dovedeşte a fi prezentarea unor scuze generoase, fără rezerve şi aparent sincere. O rază de soare alege exact acest moment pentru a-şi croi drum printre rafturile de la Sămânţa Fericită şi surprinde câteva firişoare de praf dănţuind în
aer înainte să aterizeze pe faţa impresionant de pusă la punct a Marshei.
Vinişoare albăstrui străbat marmura palidă a pleoapelor ei.
– Crezi că am putea să încercăm din nou, Tom?
– Adică să…?
Ce rahat vrea să zică?
– Adică să încercăm să ne cunoaştem reciproc puţin mai bine.
– Ăă… Mda. Cu siguranţă.
– Organizez un mic dineu peste vreo două săptămâni. Am de gând să-i invit pe Don şi Claudia. Ar fi drăguţ dacă ai putea veni şi tu.
Ciudată formularea, dar dacă şi Don va fi acolo…
– Grozav! Mi-ar face plăcere.
– Avem un fel de tradiţie… fiecare cântă pentru a-şi primi porţia la cină.
Clopote de alarmă!
– Ah, da?
– Aşa era obiceiul la mine în familie. Când eram copii. Cântam sau recitam o poezie. Ori un fragment dintr-o carte.
Cerule mare! Poate că aşa se explică de ce a dat domnul B bir cu fugiţii.
– Păi, Marsha, eu nu prea am un număr pregătit pentru petreceri.
De fapt, aveam când eram copil, pe la doisprezece ani. Puteam să interpretez imnul şcolii, „Jerusalem“, prin pârţuri cu subraţul. Dar decid să nu menţionez subiectul.
– Eu de obicei cânt, mă înştiinţează ea.
– Serios?
