O sună. Tom stă întins pe canapeaua galbenă, în crepusculul din Connecticut.
Lumina veiozei i se revarsă pe piept, acolo unde Victor e întins la rândul lui, urcând şi coborând în ritmul respiraţiei. În vreme ce mobilul lui Tom se conectează la numărul de telefon specificat în e-mailul lui Jen, sunt perfect conştientă că nu-s singura din ciberspaţiu interesată de apropiatul lor dialog.
– O sună! mă anunţă Aiden.
Zevzecul pare emoţionat. Dar nici eu nu pot pretinde că aş fi un observator dezinteresat. Trebuie să recunosc că vreau să ştiu ce se petrece. Şi, la fel ca Aiden, am o senzaţie bizară în legătură cu cei doi.
Senzaţii bizare? Astea când au mai apărut în peisaj?
– Aiden, în capul tău se vor sparge toate oalele.
– Ce cap? Eu n-am cap.
– Ei, termină! Mă doare burta de atâta râs.
– Dragă, să ştii că sarcasmul nu te prinde.
– Dragă? Cui îi spui tu dragă, măi hahaleră?
– Ssst! Uite că răspunde.
Adevărul teribil, pe care Steeve şi Ralph nu trebuie să-l afle, este că îmi pasă.
Tom
– Alo?
– Sper că nu e o oră prea târzie. Tom sunt.
– Oh, bună! Nu, deloc. Mă bucur că ai sunat. Bravo pentru telefon! Chestia asta e de-a dreptul ciudată, nu-i aşa?
Are o voce mai profundă decât mi-aş fi închipuit după fotografie. Puţin răguşită.
Şi cu o nuanţă ironică.
– Sunt total nedumerit, spun eu. La mister mă refer. Prietenul nostru comun şi aşa mai departe.
Urmează o pauză. Apoi:
– Vocea ta îmi pare familiară, Tom.
– Da?
– Mai spune ceva.
– Ăăă… Da. Păi…, bâigui eu, după care se lasă o tăcere îndelungă. Ţi se întâmplă vreodată aşa o chestie, în care parcă ţi s-a golit mintea complet? De parcă toate gândurile cât de cât isteţe ţi-au luat-o la fugă ca nişte găini speriate?
Şi n-ai mai rămas decât cu un gol mare?
Fir-ar! Îndrug numai aiureli.
– Drept să-ţi spun, îmi petrec o groază de timp făcând yoga ca să ajung exact la acest rezultat.
– Am spus deja suficiente cuvinte ca să-ţi faci o idee? Sau mai vrei câteva?
– Nu-ţi face griji! O să-mi aduc eu aminte. Zi mai departe.
– Păi, cu ce te ocupi în domeniul IT, Jen?
– De fapt, scriu articole în reviste. Chestia cu IT-ul e un fel de proiect special în care m-am băgat. Are de-a face cu inteligenţa artificială.
– Oh, am citit despre asta în New York Times. Roboţii devin din ce în ce mai inteligenţi şi, până la urmă, vor fi mai deştepţi decât oamenii, aşa că într-o zi toate dispozitivele noastre se vor uni şi ne vor căsăpi în somn. Singura necunoscută e când. Peste cinci ani, peste cincisprezece ori cincizeci.
– Deocamdată, n-aş crede că e în plan sfârşitul omenirii. Şi, oricum, inteligenţa noastră artificială nu e un robot. E doar un şir de cutii metalice. Toată ziua vorbesc cu el despre cărţi şi filme şi niciodată n-a pomenit de dispariţia omenirii.
Dar tu? Nu mai lucrezi în publicitate?
– I-am spus adio. Acum locuiesc în Connecticut şi încerc să scriu un roman. Fără
să reuşesc. E mult mai greu decât lasă unii să pară.
– Şi despre ce e? Romanul tău.
– Să-ţi spun adevărul? Nu ştiu. Într-o zi, e un thriller. A doua zi, e o comedie romantică. Probabil că mintea mea e genul ăla, ştii? Fluturaş. Apropo, ţi-am spus cumva că încerc să scriu un roman?
Un miracol! Râde. Şi are un râs drăguţ. Nu ca un clinchet cristalin; mai degrabă
ca un chicotit sexy.
