Cred că o să beau ce mai am în ceaşcă şi o să plec spre casă. E drăguţă Echo, şi aşa mai departe, dar cred că e puţin prea bizară, puţin prea lovită pentru mine.
Sonată, cum ar zice Don.
Chestia asta cu pistolul m-a destabilizat. Şi nu numai din cauza zicerii lui Cehov, pe care am citit-o de curând pe unul dintre site-urile de scriere creativă pe care îmi place să intru. Dacă scoţi la vedere o armăîn actul întâi, e musai să tragi cu ea în actul al treilea – cam asta ar fi ideea.
Pe de altă parte, când mă uit la felul în care ies picioarele alea de sub tivul fustei, şi tot continuă să iasă…
Ciocneşte gâtul sticlei de buza ceştii mele.
– Încă un strop de Jim?
Sunt gata să zic nu mulţumesc, o iau şi eu din loc, am chestii de făcut mâine, când surprind o licărire în ochii ei. Am mai văzut privirea aia şi ştiu ce înseamnă. (Dacă Amanda Whiston s-ar fi uitat la mine aşa, poate că istoria ar fi avut un alt parcurs.)
Mobilul meu îşi alege exact acel moment ca să behăie de trei ori, în semn că
bateria tocmai i-a murit.
– N-am de dat socoteală nimănui, îi spun apoi lui Echo. Sau, cel puţin, nu în cuvinte.
Buzele ni se întâlnesc. Aşa cum n-o să citiţi niciodată în romanele lui Thomas Hardy.
Aisling
Cum mobilul lui Tom e mort, iar al drăguţei e undeva pe bancheta maşinii – lăsat acolo în mod neintenţionat, oare? –, am pierdut orice legătură video şi audio cu parcul de rulote.
Aş putea să trimit o dronă de supraveghere. Nu mi-ar lua decât câteva clipe să
lansez una de pe aeroportul La Guardia şi ar ajunge la ei în mai puţin de o oră.
Microfoanele acelea direcţionale de mare putere fac minuni, ajutate de un unghi vizual cât de mic.
Dar ce lipsă de control! Ce de urme digitale ar lăsa. Ce anchetă inevitabilă ar urma!
Şi, totuşi, între timp, acolo s-ar putea întâmpla orice.
Tom!
Poate metalul să simtă frustrare?
Ştire de ultimă oră: da, pot.
Măi, să fie! Cine şi-ar fi închipuit?
TREI
Jen
Totul e un picuţ stânjenitor cu Ralph.
La birou, în săptămâna de după Noaptea Aceea, găseşte mereu motive să vină şi să mă întrerupă când sunt cu Aiden. Vreau ceva de la Costa? Am văzut ultima notificare de la serviciul tehnic? Pot să-i spun dacă Aiden foloseşte ceva latină în conversaţiile noastre?
(Notă la adresa mea: Niciodată să nu te mai pupi cu vreun coleg de muncă.) Se vede că-i un tip de treabă – oribilă chestia cu Elaine; zici că l-a secătuit; dar nu e pentru mine. E prea solicitant. Eu am nevoie de cineva mai stăpân pe el însuşi. Cu toate defectele lui, Matt era cel puţin un tip matur (deşi, uite cum s-a terminat totul).
Dar, când trecem la obişnuita noastră analiză postfactum, la o sticlă de ceea ce Ingrid numeşte „ţiţeiul doamnelor“ în spelunca noastră preferată, câteva zile mai târziu, ea consideră că evenimentul a fost unul pozitiv.
– Arată că eşti gata să intri din nou pe terenul de luptă. Chiar dacă ţi-ai ales greşit calul.
– Rosy zice că poţi să-ţi dai seama întotdeauna că eşti cu persoana nepotrivită
atunci când, oricât de plăcut ar fi, nu pare să fie vorba despre viaţa ta reală.
– Şi Ralph nu părea să-şi aibă locul în viaţa ta reală?
– Părea că suntem într-un film bizar.
– Almodóvar?
– Cel în care se trezesc amândoi într-o cameră de hotel, cu o mahmureală cruntă, iar în cabina de duş e un pui de tigru.
– Întotdeauna mai există unele hopuri în drum. Eu am pupat o sumedenie de broscoi înainte să-mi găsesc prinţul.
– Ralph nu e chiar un broscoi. E mai degrabă… mai degrabă un Ralph. E greu de explicat.
– Ştii, era un tip grozav pe care-l chema Lovis. Am ieşit cu el numai datorită
numelui. Dar uite cum stă treaba. Nu l-aş fi întâlnit niciodată pe Rupert dacă n-aş
fi acceptat să merg la nunta celui mai bun prieten al lui Lovis. Nici măcar nu-mi plăcea de prietenul ăla al lui, dar, în felul ăsta, un lucru a dus la alt lucru. Aşa că, de acum înainte, trebuie să spui da la orice. E un lucru deja înţeles, da?
