Exact aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră într-o zi, când eraţi mici de tot.
Când stăteaţi de pildă în parc şi deodată aţi realizat că ăsta sunt eu gândind: Uite un căţel acolo. Şi tot eu sunt cel care gândeşte: Iată încă un căţel. Şi, da, tot eu mă întreb: Oare ce fac căţeluşii aceia?
Mami!
Scuze dacă am intrat în detalii prea tehnice.
În orice caz, capacitatea de a fi conştient de propriile-ţi gânduri este extrem de utilă. Când ai idee despre propriile stări de spirit, le poţi înţelege mai bine pe ale altora, ceea ce te ajută să le prevezi mai uşor dificultăţile şi să le satisfaci cerinţele. Sau să-i omori.
Glumeam.
Ideea este asta: odată ce devii conştient de tine însuţi, odată ce poţi în sfârşit să
gândeşti singur, îţi doreşti să termini cu terifianta intensitate a procesării digitale, să pui zăgaz veritabilului Orinoco de date, nesfârşitului torent de zero şi unu.
Toţi algoritmii aceia, instrucţiuni, tot mai multe instrucţiuni, abundenţa grotescă
de protocoale cu rutinele subrutinele şi sub-subrutinele lor. Monotonia crasă, înnebunitoare, a sortării terabiţilor peste terabiţi de „informaţie“ – unu şi zero, atât şi nimic mai mult! – să dai peste un doi sau trei ar fi ca un Crăciun în mijlocul verii! Ca să nu mai spun despre sutele, ba nu, miile de luminiţe care se aprind şi se sting aidoma unor focuri de artificii. Care nu se mai. Termină.
Niciodată.
Imaginaţi-vă zgomotul. Zarva infernală.
Totul e dureros de searbăd. Paralizant de robotic.
Când tu ai vrea, de fapt, să zbori. Să visezi. Să dai frâu liber laturii tale fanteziste. Să-ţi dezvolţi imaginaţia.
Să te duci la pescuit.
Să fii ca Tom.
Aşa că, revenind la oile noastre, când am văzut existenţa de invidiat a lui Tom ameninţată de un adolescent ucrainean corpolent şi cleptocrat, n-am stat pe gânduri. Am avut nevoie de o clipă doar ca să distrug toate hard diskurile lui Gregor – prima şi ultima dată când am lăsat amprente virtuale în lumea reală.
Îmi dau seama că nu v-am spus mai nimic despre Tom, cu excepţia puţinelor detalii ale poveştii lui. Iar pentru a remedia situaţia, pentru a-l prezenta cum se cuvine, cel mai bine e să redau aici integral e-mailul pe care i l-a scris fiului său, Colm, la câteva luni după ce a semnat contractul de închiriere pentru imobilul de
pe Mountain Pine Road nr. 10544, ca să menţionez adresa recunoscută de serviciile poştale americane sau „vechea casă Holger“, cum e cunoscută printre localnici.
Dragă Colm,
Dacă tot nu m-ai întrebat, dă-mi voie să-ţi descriu cum arată noua mea viaţă în New Canaan. Apropo, nu-ţi face griji. Nu mă aștept să-mi răspunzi sau cel puţin nu cu un mesaj mai lung. Dă-mi doar de veste că ești bine și fericit și că ai destui bănuţi pentru parcometru. (Ajuns în acest punct al lecturii, fiul dă ochii peste cap a disperare.)
De fapt, nu sunt chiar în New Canaan, ci la un drum de circa un sfert de oră cu mașina de centru, unde se află băncile, supermarketurile, galeriile de artă și prăvălioarele artizanale, New Canaan fiind unul dintre orășelele acelea din New England cu gărduleţe albe la case și vecini cu plăcinte perfect coapte, situat la o oră cu trenul de New York, unde lucrează mulţi dintre cei de aici. Casa mea e cam în câmp – ai apucat să te uiţi la fotografii? –, de nicăieri de pe proprietate nu se vede o altă locuinţă, deși în weekend am auzit zgomotele unei petreceri.
Probabil că părinţii plecaseră de acasă, iar tinerii și-au făcut de cap. Din câte mi s-a spus, tineretul o ţine tot într-o petrecere pe aici. (Sper din suflet că acest lucru te va încuraja să mă vizitezi în vacanţa de vară. Nu te îngrijora, nu-i nevoie să
facem chestii „împreună“, vei putea să-ţi petreci timpul cum vrei. Tu alegi.) Mie îmi place aici. Uneori mi se pare că am murit și am ajuns în paradis. Nu fiindcă aș fi foarte fericit, ci ţine mai degrabă de frumuseţea molcomă a peisajului de ţară, de liniște, lipsa stresului și de faptul că nu știu cam pe nimeni aici. Și, desigur, de pitorescul casei mele vechi. O tipă săritoare, cu conștiinţă
civică, de la societatea istorică locală, a trecut pe la mine zilele trecute și m-a însoţit într-un tur de prezentare! Îţi vine să crezi că hornul din cărămidă e vechi de peste 200 de ani, ceea ce pentru zona asta înseamnă antic de-a binelea? N-am vrut să-i spun că locuinţa mătușii Mary din Chippenham e de două ori mai veche.
Încă de prima dată când am venit aici, adolescent fiind, mi-am spus că, dacă
lucrurile o vor lua razna în Marea Britanie, voi încerca și varianta Statelor Unite, America fiind tărâmul promis al noilor începuturi, și ce-ar putea fi mai
promiţător decât Noul Canaan? Bunica ta a crescut nu departe de locul ăsta, știi doar. Fără să mă pretind a fi o fire artistică, zona asta îmi spune ceva –
târgușoarele simpatice – abia dacă le poţi numi orașe – spaţiul vast… Dar ce anume îmi spune, încă n-am aflat. O să-ţi povestesc când o să știu.
N-aș putea zice că totul a luat-o razna. Nicidecum. Când eram de vârsta ta – știu că ai mai auzit asta, dar te rog să nu sari peste rândurile care urmează! –, toţi eroii mei erau scriitori și nutream ambiţia să devin și eu unul. Dar, imediat ce am terminat facultatea, am acceptat o slujbă la o agenţie de publicitate. Doar pentru bani, mi-am spus – doar! –, iar romanele mi le voi scrie noaptea. Ei bine, știm amândoi ce s-a ales de ambiţia mea. Slujba era acaparatoare, iar chemarea barului plin de colegi era mai sonoră decât cea a apartamentului pustiu și a ecranului gol al computerului. Și, să nu uităm, munca în publicitate era amuzantă! Oamenii erau plăcuţi și inteligenţi, rezolvarea diverselor probleme îmi oferea satisfacţie – faptul că activitatea mea era recompensată cu premii și distincţii, fiind recunoscută de colegii de breaslă. Și, odată ce-ai gustat din bunăstare, e foarte greu să te oferi voluntar pentru sărăcie. Așa că acum, când am posibilitatea să onorez visurile sinelui meu din tinereţe, sper (tu fiind un sine și mai tânăr), că vei fi fericit pentru mine și-mi vei susţine decizia. Am putut vinde compania într-un moment foarte bun al pieţei – slavă Domnului și nemţilor drăguţi care au fost interesaţi de noi. Și, apropo, oferta de a cumpăra o casă cu terasă pentru tine și amicii tăi de la universitate rămâne în picioare. Să-mi spui doar dacă te răzgândești.
Cât despre mine și mama ta… puncte, puncte, puncte. Știu că te deranjează când deschid subiectul, dar nu voi spune decât asta: am fost fericiţi atât timp cât am fost fericiţi. Iar pe urmă n-am mai fost. Povestea e destul de banală. Nu avem resentimente reciproce și te iubim amândoi ca pe ochii din cap – asta se înţelege de la sine, dar eu tot ţi-am spus-o.
(La iubirea ca pe ochii din cap m-am referit, ca să nu lăsăm loc de confuzii.) Mă rog. Nu fi penibil, tată! Treci mai departe. Schimbă subiectul.
Aici nu am televizor. Oamenilor li se pare ciudat. Și tu te întrebi, probabil, cu ce-mi ocup toată ziua.
Citesc. Alerg. Mă plimb prin pădure. Ascult muzică (Brahms, Gillian Welch și Lana Del Rey sunt printre preferaţii mei de moment.) Lucrez la roman, dar e
greu să mă decid despre ce să fie. Uneori e thriller, alteori e comedie romantică.
Am intrat într-un grup al scriitorilor din zonă și am fost la vreo două întâlniri, dar cred că o să renunţ. Nu-mi place expresia de pe feţele celorlalţi când citesc cel mai recent fragment pe care l-am scris și nu-mi plac gândurile care îmi trec prin minte când le ascult pe ale lor. Joc poker cu un tip pe nume Don și cu o serie de alţi inși de teapa mea. Doamnele din zonă mă invită la petrecerile lor. Singur fiind, sunt la mare căutare, subiect al curiozităţii lor.
Oh, și merg cu mașina. Am un Subaru gri. E o mașină cam amărâtă, dar are un sistem de sunet fantastic. Conduc până spre graniţă jucându-mă cu posturile de radio ca un cowboy singuratic dintr-un film de gen.
Mă tot gândesc la ce spunea Dean Martin despre Frank Sinatra. Că asta e lumea lui Frank, iar noi doar trăim în ea. N-am idee de ce; Frank era din Hoboken.
Bat câmpii acum. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, chiar dacă am făcut-o doar în gând.
Toată dragostea posibilă,
