Mă trece un gând oribil.
– Prima dată ce?
– Că sunt… ştii tu… în pat. Cu o femeie.
– Ralph!
– După Elaine.
– Of, la naiba! Uite ce e. În primul rând, nu suntem în pat. Mă rog, suntem, dar… Rahat! Acum chiar că trebuie să chem un taxi.
– Nu, nu chema! Scuze, scuze, scuze! Gata, mă culc. Noapte bună, Jen.
În sfârşit.
Când eram mică şi nu puteam să dorm, tata îmi spunea: Bun, imaginează-ţi că
stai pe locul tău de pilot, într-o navă spaţială. Cu degetul mare atingi butonul roşu de lansare, care te va trimite în cosmos. Stai comod, relaxează-te şi peste cinci secunde vei apăsa uşor butonul. Cinci.
Imaginează-ţi degetul pe buton. Simte-l. Patru.
Prin geamul carlingii, sus, pe cer, zăreşti bătrâna lună strălucind în întuneric.
Spre ea te vei îndrepta.
Trei.
Eşti gata de plecare. Pe locuri…
Doi.
Ralph se preface că sforăie. Hârâit, şuierat, hârâit, şuierat, hârâit, şuierat. Nu mă
pot stăpâni. Chicotesc şi mă răsucesc cu 180 de grade, astfel că ajung cu faţa la el. Intenţia mea sinceră e să depun un sărut scurt, cast, pe buzele lui, ca să-l fac să tacă.
Dar ceva nu merge cum trebuie.
Iar ceea ce urmează e – mărturisesc cu ruşine – o molfăială destul de lungă.
Chiar îmi e ruşine să mărturisesc?
Dap, îmi e.
În orice caz, s-a spălat pe dinţi şi nu sărută rău pentru un ciber-ciudat. Are boxerii pe el, slavă Domnului, dar n-am cum să nu-i remarc… cum să spun? –
entuziasmul.
– Ralph! Poţi s-o laşi moale acum, îi spun când terminăm.
– Din nou, din nou! cere el, imitând un Tellyttubby .
– Ralph…
Dar buzele noastre se unesc şi…
La naiba, ce mai pot să zic?
O mână nesigură aterizează pe şoldul meu.
– Jen, chiar mă bucur că Uri n-a mai ajuns în seara asta.
– Ralph. Nu putem să… ştii tu. Lucrăm împreună. Eu am o regulă de fier în privinţa asta. Niciodată să nu… Cu oamenii cu care lucrez.
(De fapt, nu am.)
El râde.
– Nu-i nici o problemă, Jen. Doar n-o să afle nimeni, niciodată.
Aiden
Recunosc, sunt oarecum dezamăgit de unele dintre remarcile lui Ralph. Uiţi vreodată că nu e altceva decât un software?
Decât!
Dar ce-şi închipuie Ralph că sunt visurile şi speranţele lui, dacă nu un software uman?
Dar mă abat de la subiect. Trucul cu e-mailul a funcţionat de minune; sunetul şi imaginea din barul Trilobyte s-au dovedit a fi perfecte, iar faptul că cele 150 de lire pentru şampanie au provenit din contul bancar al lui Matt a fost cireaşa de pe tort. Chiar dacă s-a încheiat într-un „haos grotesc“, seara asta sigur a ajutat-o pe Jen să se simtă dezirabilă.
