(Da, dăduse pe mine.)
Ştergem cea mai mare parte a consecinţelor cu şervetul de pe frapieră. Şi nu, nu e însurat. Nici pe departe. Deşi a existat o fată, Elaine, cu care a ieşit vreme de vreo câţiva ani. Când îi rosteşte numele, vocea i se frânge.
– Ce s-a întâmplat?
(Tipa i-a dat papucii. Pot să pariez.)
El îşi înghite nodul din gât.
– A murit.
– Oh, fir-ar să fie! Îmi pare rău, Ralph.
– N-ai de ce. Adică, ba da, ai. Dar nu e vina ta.
– Şi cum s-a întâmplat?
Urmează o pauză lungă. Ralph clipeşte des şi, vreme de câteva secunde, mă tem că va izbucni în plâns. Într-un târziu, mă întreabă:
– Mai luăm o sticlă?
*
Accident de maşină. Hemoragie cerebrală. De la una s-a ajuns la cealaltă, dar nu se ştie care a fost mai întâi. Avea douăzeci şi nouă de ani. Fir-ar!
După Elaine au mai fost o fată sau două, dar nimic serios. Ralph încearcă să nu se mai gândească acum – cred că termenul tehnic este „suferinţă cronică“ –, aşa că mă întreabă despre mine, iar eu, semipilită fiind, îi povestesc despre Matt.
Cum ne-am întâlnit într-o seară la un bar, cam ca ăsta în care ne aflăm.
Fuseserăm amândoi la o petrecere de rămas-bun şi intraserăm pentru un pahar înainte de a pleca spre casă. La ora unsprezece, eram încă acolo, în vreme ce picolii măturau deja podeaua.
– Am acasă o sticlă de whisky foarte bun, m-a înştiinţat el.
– De obicei nu fac chestia asta decât la a treia întâlnire, i-am spus eu ceva mai târziu, în cursul săptămânii aceleia.
Îl scutesc pe Ralph de dialogul nostru de doi bani, dar îi povestesc cum ni s-au împletit vieţile – vacanţe, petreceri, nunţi ale prietenilor, Crăciunul la părinţi –, fiecare dintre noi prins în propria carieră şi cum au trecut aşa doi ani, iar eu am crezut că ne îndreptăm într-o direcţie anume. Pe urmă îi spun cum s-a terminat.
Nu şi cum m-am simţit, de parcă aş fi fost concediată din lipsă de comenzi: te-ai descurcat foarte bine, dar va trebui să renunţăm la tine.
Nu şi că asta e situaţia.
– El a întâlnit pe altcineva, îi explic mai departe. Vechea poveste.
La un moment dat, în timp ce povesteam, unul dintre noi – poate că a fost el, poate că am fost eu – a comandat încă o şampanie, iar eu m-am auzit spunând:
– Stabiliserăm chiar ca, într-o zi, când el va deveni partener în firmă şi ne vom putea permite casa aceea mare din Clapham, să facem şi copii. Rahat cu perje, ce glumă!
Ralph face o strâmbătură, un soi de grimasă stupidă, care ar trebui să însemne ceva de genul ce lume de rahat, iar eu încep să plâng.
– Nu din cauza copilului plâng, încerc să-i explic printre suspine. Ci fiindcă totul e atât de fără rost!
Îl includ şi pe el în afirmaţia asta, însă Ralph e genul care nu face faţă lacrimilor feminine. De jenă, îşi înfige mâinile între genunchi.
– La dracu’, Ralph! Ştii că fetele plâng din când în când, nu? Sunt doar nişte lacrimi. Care nu înseamnă nimic. Elaine chiar nu plângea niciodată?
Poate că am mai luat încă o sticlă, nu ştiu sigur. Pe masă îşi face apariţia un platou cu creveţi şi pacheţele de primăvară. Poate cineva şi-a zis că bufonii ăştia doi ar trebui să şi mănânce. Restul serii se scurge într-o serie de scene disparate.
Ralph îi dă înainte despre iluzia liberului arbitru; cum că nouă doar ni se pare că
noi hotărâm să ne ridicăm din pat dimineaţa, când de fapt corpul este cel care se ridică şi îi comunică asta creierului, care, o fracţiune de secundă mai târziu,
„decide“ să facă mişcarea deja făcută, şi că, cine ştie cum, pentru noi, cele două
decizii par simultane. (Ştiţi ce? Întrebaţi-l pe el, dacă vreţi detalii.) Eu îmi cer scuze pentru lăcrimatul de mai înainte. Şi încerc să spun o glumă –
cea cu Tom urcat în pom, dacă o ştiţi. Numai că am uitat poanta, aşa că am rasolit-o de tot.
El parează cu o glumă de IT-ist, despre un robot care intră într-un bar – una atât de nehazlie, încât devine ilară.
Iar pe urmă faţa lui Ralph capătă o culoare bizară. Tehnic vorbind, ar fi corect să
spun că e mai curând o lipsă de culoare. O nuanţă alburie de palid, dacă e posibil aşa ceva.
– Cred că trebuie să mă duc acasă, mă înştiinţează. Ştii tu. Înainte să…
Dar nu mai apucă să-şi termine fraza.
Urmează un drum cu taxiul prin zona de est a Londrei, cu o oprire pe la jumătate ca să vomite pe asfalt – numai că se dovedeşte o alarmă falsă –, iar şoferul se arată a fi un sfânt, fiindcă ne mai rabdă în maşina lui. Ajungem în sfârşit la un bloc cufundat în întuneric, plin de pui de bancher şi de tipi minitehnicus.
