– Şi cum merge cu Aiden? întreabă el într-un târziu, admirând bulele din pahar.
Uiţi vreodată că nu e altceva decât un software?
Iată un subiect mai promiţător.
– Tot timpul. Am impresia că vorbesc cu… nu cu o persoană, fiindcă nu e cazul.
Dar cu o prezenţă reală. Cu ceva… Nu ştiu. Viu. Şi-mi place să-l întreb ce simte.
– Nu simte nimic.
– Dar uneori aşa pare.
– A învăţat, din toate datele de input, cum să recunoască un conţinut emoţional şi
să elaboreze un răspuns adecvat dintr-o gamă relativ sofisticată.
– Şi se pricepe destul de bine.
– De ce zici că e ca o prezenţă vie?
– Mi s-ar părea ciudat să-l consider doar un obiect, când tu ţi-ai dat atâta silinţă
să-l faci să pară uman.
– Interesantă idee. Dar nu gândeşti la fel şi despre maşina de spălat.
– Cu maşina de spălat nu vorbesc.
– Într-o zi o să vorbeşti şi cu ea.
– Dar nu despre Unora le place jazzul. Sau despre ultimul roman al lui Jonathan Franzen.
Nu pare să fi auzit nici despre unul, nici despre celălalt.
– Nu văd de ce nu, replică el după ce mai scoate un sunet în timp ce soarbe puţin prin pai.
– De ce aş vrea să discut cu maşina de spălat despre filme sau despre literatură?
El zâmbeşte. Sau poate că are doar o crampă la burtă.
– Fiindcă o să poţi.
– Ei, hai! Nu-mi spune că în viitor o să pot să vorbesc şi cu prăjitorul de pâine.
Şi cu frigiderul. Şi cu maşina de spălat vase. Şi cu centrala termică. Şi că frigiderul o să-mi spună ce pot să gătesc la cină, în funcţie de ce e în el. Iar prăjitorul de pâine o să-mi recomande o emisiune la TV. Şi dacă eu n-o să am chef de discuţii, vor putea pălăvrăgi între ele.
Măi, să fie! Vinul ăsta de casă e tare.
Ralph afişează un aer mulţumit (pentru el).
– Toate astea vor fi tehnic posibile, da.
– Dar de ce aş vrea să conversez cu un amărât de prăjitor de pâine?
– Păi, nu cu prăjitorul ai vorbi. Aceeaşi inteligenţă artificială ar controla toată
aparatura din casă. Şi ţi-ar conduce şi maşina până la birou.
– Fir-ar! Şi eu care speram să ascult maşina de spălat vase polemizând cu frigiderul despre situaţia din Siria.
– Nu văd de ce n-ar putea s-o facă. Va trebui doar să le spui care dintre ele ce poziţie să adopte şi cât timp vei vrea să le asculţi.
– Dumnezeule, Ralph! Parcă ai vrea să zici că… Nu ştiu… că totul o să se rezolve sau aşa ceva.
– Exact, zâmbeşte el.
Sunt într-o dispoziţie periculoasă.
– Dar ce-o să se întâmple când inteligenţele astea artificiale vor deveni mai inteligente decât noi? Nu vor fi deloc fericite mărginindu-se să prăjească pâine şi să aibă grijă de rezerva de lapte. Sau să găsească o cale abilă de a evita giratoriul din Hanger Lane.
– Fericirea e un concept uman. La fel de bine ai putea să întrebi cât de fericit e laptopul tău. E o întrebare fără sens.
– Dar când vor deveni super inteligente, Ralph, când vor putea face singure diverse lucruri…?
– Păi, deja pot! Tu vorbeşti cu unul în fiecare zi. Dar asta nu înseamnă că îşi doreşte ceva. Tot ce face este să efectueze operaţiuni.
– Dar îmi spune glume.
