Încă nu s-a trezit bine. Are nevoie de o cafea.
– Da. Mi-ai lăsat un mesaj despre nişte rafturi.
– Aşa am făcut?
– Aseară.
– Cauţi nişte rafturi?
– Nu, frumoaso. Tu cauţi nişte rafturi.
– Nu pricep. Ai unele de vânzare?
– Eu le fac. Pe măsură.
– Faci rafturi?
– Fac de toate. Dulapuri, rafturi, mască de calorifer…
A urmat o pauză lungă.
– Cunoşti pe cineva pe nume Ingrid?
– N-aş putea să spun, frumoaso. Deci, uite ce-i, vrei să vin acolo, să măsor şi să-ţi dau un preţ?
– Da’ cine ziceai că eşti?
Şi aşa se întâmplă că, dat fiind că Jen chiar are nevoie de nişte rafturi, Gary Skinner îşi face apariţia la uşa ei câteva zile mai târziu.
– Mda, mulţam. Cu lapte, patru cuburi de zahăr.
Se scurg câteva minute bune de hodorogit încolo şi-ncoace cu o ruletă, după care Gary îşi notează cifrele cu un capăt de creion pe care-l parchează apoi după
ureche.
Urmează o scurtă discuţie despre opţiuni: rafturi libere, cu suporţi, de încastrat –
dar sincer să fiu, totul e niţel cam lemnos.
Era un tip destul de bine făcut, acest Gary Skinner, de 36 de ani. Din câte pot să
văd, are braţele musculoase. Iar când îi explică diverse lucruri, capul i se apleacă
pe un umăr, iar asta trebuie să însemne ceva, nu credeţi?
Am detectat cumva un frison? Foarte greu de zis. Dar despre tăcerea care se lasă
nu poate fi nici o îndoială – 6,41 secunde; dar întrebarea care se pune: e cumva plină de subînţelesuri?
– Şi zici că le-ai citit pe toate astea?
Oare întrebarea asta e cea care îi taie ei cheful? Sau mai curând tatuajele lui? O
fi chiar atât de rău să ai WHUFC³ inscripţionat pe ceafă?
– Deci te gândeşti la ce ţi-am zis, da, frumoaso?
Aş putea defini strategia pe care am abordat-o în continuare ca „selecţie aleatorie augmentată“.
Nefiind convins că Jen îşi exploata la maximum interacţiunile de zi cu zi –
haosul molecular, ca să spunem aşa –, am început să-i urmăresc deplasările prin oraşul fără perdea, un mediu în care naratorul splendidului film noir de la Hollywood cu acelaşi titlu (Oraşul fără perdea⁴, 1948, regia Jules Dassin) declara emoţionant: „Se petrec aici opt milioane de poveşti… Aceasta a fost una dintre ele“.
Supermarketurile mi s-au părut a fi un sol fertil în care să încolţească seminţele iubirii, mai ales în „ora de aur“ de după serviciu, când magazinele sunt pline de tineri intelectuali în căutare de alcool şi mâncare cu care să-şi aprovizioneze bârlogurile singuratice.
Exceptând un studio de televiziune, imaginile luate de o cameră de supraveghere într-un supermarket viu luminat sunt cele mai bune posibil. Poţi să focalizezi pe coşurile de cumpărături ale clienţilor teleghidaţi şi să deduci chestii despre situaţia lor socioeconomică şi despre cea în plan romantic. Meniu gata preparat pentru o singură persoană şi o sticlă de Soave sec = singur. Mai multe pachete de Pampers şi un bidon de cinci litri de Soave = însurat, cu copii.
Aşa se face că într-o seară de luni l-am remarcat pe un tânăr prezentabil (produse cosmetice masculine, linguini, Lambrusco, un borcan de sos pentru paste –
evident, nimic menit să impresioneze), pe care eram sigur că-l mai văzusem undeva. Într-o sutime de secundă, programul de recunoaştere facială mi-a oferit numele şi ocupaţia lui – actor, iar o optime de secundă mai târziu, priveam în camera lui de zi din Chiswick prin intermediul laptopului deschis pe o masă.
Soarele la asfinţit ilumina artistic o pereche de afişe teatrale înrămate (Un tramvai numit dorinţă şi Eu şi iubita mea), precum şi o pisică maronie, angajată
în toaleta intimă pe canapea.
În momentul respectiv, Jen şi stăpânul pisicii – nume de scenă Toby Waters – se aflau la 3,12 metri distanţă unul de altul, pe unul dintre acele culoare ale magazinului lărgite pentru a încetini – aidoma apei printr-un furtun – înaintarea clienţilor prin dreptul rafturilor cu produse scumpe. În vreme ce el oscila între vită şi ea se arăta interesată de miel, am aranjat astfel încât telefoanele lor mobile să sune concomitent.
Fireşte că, fără să vrea, privirile li s-au întâlnit. Şi au zâmbit.
