Aşa ţi se va întâmpla şi ţie“. Nici atunci nu am îndrăznit să îl întreb căci am înţeles referirea la cei 4 ani, cum a spus mai înainte şi am răbdat şi am aşteptat.
În anul 1913 comitetul a hotărât să pornească să construiască un locaş în Bari. Şi au hotărât să mă ia şi pe mine
acolo. În acea perioadă, o familie a fost la schitul Optina, iar batiuşka Anatolie mi-a trimis prin ea o iconiţă şi a zis:
„Spuneţi-i că nu a crezut, dar iată, Dumnezeu o binecuvântează să plece“. Batiuşka îmi arătase destinaţia şi locul unde voi trăi, însă eu, desigur, nu înţelesesem.
După ce a trecut un an cu multe greutăţi, i-am scris: „Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vin înapoi. Aici e foarte greu şi eu m-am obişnuit să trăiesc în mănăstire“. Batiuşka mi-a răspuns: „Dumnezeu te binecuvântează, vino înapoi“. Eu m-am bucurat mult şi nu am aşteptat să-mi dea voie societatea palestiniană. Pentru ce să-mi dea voie, m-am gândit,
căci nu mă voi mai întoarce în Bari. În acea perioadă se aflau acolo pelerinii noştri din Tul şi împreună cu ei am
plecat la Ierusalim, iar apoi acasă. După trei zile eram deja la schitul Optina. Am mers la batiuşka Anatolie. Primul lui cuvânt a fost: „Ce este, ai fost la Ierusalim? “. „Da, batiuşka, cu sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. „Vei fi cu noi acum, iar apoi te vei întoarce“. „Înapoi? Nu, batiuşka, nu mă mai duc la Bari. Deja am predat paşaportul, de
acum nu voi mai fi în slujba aceea. Am plecat fără să primesc voie“. Batiuşa a răspuns: „Nu-i nimic, totul va fi
bine“. Am stat la Optina aproape două săptămâni şi tot timpul batiuşka mi-a spus: „Să ştii că în Bari este casa ta“.
Iar eu îi spuneam: „Nu, nu! Nu mă mai duc la Bari!“.
În cele din urmă m-am hotărât şi am zis: „Batiuşka, m-aţi binecuvântat să vin, iar acum trebuie să mă binecuvântaţi să plec înapoi“. Batiuşka a răspuns: „Da, a fost foarte bine că ai venit să ne vezi pe noi şi pe rudele tale. Nu ai de unde să ştii ce va fi“. Şi batiuşka, apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, a spus: „Maica Domnului! Ţie ţi-o încredinţez! Îndrum-o tu însăţi!“. După aceste cuvinte nu am îndrăznit să zic nimic, numai am ascultat şi am cerut
blagoslovenie să plec. Batiuşka m-a întrebat: „Unde?“. Eu i-am răspuns: „În Tul“. „Nu în Tul, în Bari. Iar acum îţi voi spune ziua în care trebuie să mergi la Moscova, la fiii mei duhovniceşti. Vei merge în trei case, numai să nu te duci în Tul“. Eu, desigur, din nesăbuinţă, m-am dus în prima zi în Tul, iar când am sosit la Moscova mi-au spus:
„Cât de rău ne pare că nu aţi venit ieri, căci a fost aici preşedintele dumneavoastră“. Şi au început să mă întrebe ce şi cum. Eu am spus că nu vreau să mă întorc în Bari. Fiii duhovniceşti ai părintelui au început să mă convingă de
faptul că s-a construit totul şi se va merge pe stilul vechi. Bine. M-am dus să-mi iau înapoi paşaportul şi am plecat.
Batiuşka mi-a spus că acolo prinţul ne va ajuta în toate. „Unde e prinţul, batiuşka? Prinţul e în Petersburg, iar eu merg la Bari“. Şi am sosit acolo în aceeaşi zi cu prinţul, ca şi cum ne-am fi vorbit“.
Povestirea Elenei Karţova
– anul 1916, toamna –
Mi s-a spus că stareţul Anatolie de la Optina vine la Petersburg şi poposeşte la negustorul Usov. Toţi trei – eu, sora şi fratele meu ne-am îndreptat în ziua stabilită către Usov. Negustorul Usov era un binefăcător renumit, un
ascultător mirean al stareţilor optineni. Când am intrat în casa lui Usov, am văzut un rând uriaş de oameni, care
veniseră să primească binecuvântarea stareţului. Rândul se întindea pe scară, până la apartamentul lui Usov şi pe
holurile şi în camerele acestuia. Toţi aşteptau ieşirea stareţului.
Când am pornit spre Usov, fratele şi sora mea au spus că ei au nevoie de la stareţ numai de binecuvântarea lui. Eu
le-am spus că îmi doresc foarte mult să vorbesc cu el. Când ne-a ajuns şi nouă rândul, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi sora mea, iar mie mi-a spus: „Tu ai vrut să vorbeşti cu mine? Acum nu pot; vino pe seară“.
Stareţul cunoştea dorinţa mea fierbinte, deşi nu mi-o exprimasem prin cuvinte!
Povestirea lui O.N.T. din Australia
O domnişoară tânără, făcându-i promisiuni logodnicului ei în secret faţă de părinţi, a intrat la cursurile surorilor de caritate, ca să plece în război. Mama ei s-a hotărât să meargă la stareţi şi să facă aşa cum o vor sfătui ei.
În toamna anului 1915 ele au plecat la Optina. O.N.T. a spus: „După ce ne-am odihnit de pe drum, eu m-am dus la chilia părintelui, am intrat şi m-am aşezat în pridvor, iar în suflet m-am gândit: ce bine că am venit la stareţ singură, fără mama. Stareţul, desigur, mă va binecuvânta să merg în război, când îl voi ruga, iar mama, fără să vrea, îmi va da voie. La un moment-dat văd că se deschide uşa chiliei şi în pridvor intră un stareţ micuţ, îmbrăcat în sutană şi cu brâu din piele şi care se îndreaptă direct spre mine spunând: „Tu, vino la mine“. Mie mi se făcuse inima cât un
purice la auzul cuvintelor stareţului. Însă am văzut că are un zâmbet neobişnuit de blând, pe care nu-l pot descrie!
Trebuie să-l vezi! Am mers după el în chilie. El a închis uşa după noi, s-a uitat la mine şi eu într-o clipă am înţeles că nu pot să-i ascund nimic: el mă vedea în întregime. M-am simţit oarecum transparentă; îl priveam şi tăceam. Iar
el a zâmbit tot aşa prietenos şi a spus: „De ce vrei ca mama să nu audă?“. Eu am continuat să tac. „Iată ce îţi spun: mama ta te cunoaşte mai bine, locul tău nu e în război, acolo nu sunt numai soldaţi, sunt şi ofiţeri; acest lucru nu e pentru firea ta. Eu, când eram tânăr, vroiam să fiu călugăr, însă mama nu mi-a dat voie, nu a vrut şi eu am plecat la mănăstire tocmai atunci când a murit ea. Acum tu ce îmi spui: vrei să te măriţi?“. Am tăcut. „Tu acum îl iubeşti
pentru frumuseţea lui! Mărită-te cu el atunci când simţi că nu poţi trăi fără el. Eu ştiu o întâmplare: un bărbat a plecat în război şi a fost omorât. În acelaşi timp, soţia lui a murit acasă. Iată cum iese“.
Cu aceste cuvinte stareţul a luat un scaun, s-a aşezat pe el şi a ajuns la raftul de sus unde era o iconiţă de lemn, de un sfert de arşin, pătrată, a Maicii Domnului „Kazanskaia“; eu m-am aşezat în genunchi şi m-a binecuvântat. Apoi a
spus: „Când vei ajunge în Petrograd, nu te gândi că nu ai nimic de făcut – vei fi ocupată“. Cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai. În prima zi de la sosire ei i s-a propus să lucreze într-un spital pentru soldaţi şi s-a căsătorit cu aghiotantul corpului de divizie.
Din scrisorile lui I. M. Konţevici
O. a povestit: „În anul 1922, când am fost prima dată cu mama la Optina, stareţul Anatolie era încă în viaţă. Despre tine noi nu aveam nici o veste, iar mama l-a întrebat pe părintele Anatolie cum să se roage pentru tine: pentru
sănătate sau pentru liniştea de veci? Batiuşka a întrebat-o pe mama dacă nu cumva i-ai apărut în vis. Mama a
răspuns că şi-a văzut fiii în vis, mergând cu caii; la început pe liniştitul Volodia, iar apoi pe tine, însă caii aveau culori diferite. Părintele Anatolie a spus: „Păi, ce mai este? Dumnezeu este milostiv, rugaţi-vă pentru sănătate,
Dumnezeu e milostiv!“. Mama a crezut că stareţul doar o mângâie.
După ce l-am vizitat pe părintele Anatolie, am fost la părintele Nectarie. Mama i-a pus stareţului un şir de întrebări despre fetele ei, despre ea, despre mine, iar despre tine nu i-a spus nimic pentru că ştia că nu se poate să-i întrebe pe doi stareţi despre aceeaşi problemă. Eu nu am ştiut acest lucru şi am presupus că mama a uitat să-l întrebe despre
tine şi tot timpul o sâcâiam şi îi spuneam: „Dar Vania? Dar Vania?“. Mama continua să nu întrebe.
