duhovnicesc al Cuviosului Anatolie (Zerţalov), iar pentru sfat venea la stareţul Ambrozie.
Prima sa ascultare la Optina a fost să îngrijească florile, apoi a fost numit paraclisier. Uşa chiliei Cuviosului Nectarie dădea direct spre biserica. În această chilie a vieţuit el douăzeci de ani, fără să discute cu nimeni dintre monahi: mergea doar până la stareţ sau duhovnic şi se întorcea înapoi. Îndrăgea să repete că pentru călugăr există
doar două ieşiri din chilie: la biserică şi la mormânt. Petrecând mult timp în această ascultare, el întârzia adesea la biserică şi umbla cu ochii somnoroşi. Fraţii se plângeau de el stareţului Ambrozie, dar acesta le răspundea:
“Aşteptaţi, Nicolae le va fi tuturor de folos”.
Sub conducerea marilor săi îndrumători, Cuviosul Nectarie sporea duhovniceşte cu repeziciune. La 14 martie 1887 a
fost tuns în mantie, iar la 19 ianuarie 1894 a fost hirotonit ierodiacon. Peste alţi patru ani a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul oraşului Kaluga.
Încă din aceşti ani el a primit de la Dumnezeu darul de a tămădui pe bolnavi, darul înainte-vederii, al facerii de
minuni şi discernământului duhovnicesc. Însă din smerenie îşi ascundea aceste daruri sub nebunia exterioară.
În anul 1912, obştea de la Optina l-a ales stareţ. Însă Cuviosul Nectarie a refuzat: “Nu, părinţi şi fraţi! Am puţină
minte şi nu pot duce o astfel de povară”. Şi doar silit de ascultare a fost de acord să primească stăreţia.
Vizitatorii erau primiţi de către Cuviosul Nectarie în “căsuţa” foştilor stareţi. Uneori el lăsa pe masă în camera de primire cărţi, pe care vizitatorii le răsfoiau în timp ce aşteptau, şi găseau răspuns întrebările lor. Iar Cuviosul Nectarie, din smerenie, spunea că ei vin la Cuviosul Ambrozie şi chilia vorbeşte pentru el. Pentru fiecare om,
stareţul avea tratarea sa, măsura potnvită . Uneori îl lăsa pe vizitator să rămână singur cu gândurile sale în liniştea
“căsuţei”, uneori discuta cu el îndelung şi vioi, uimindu-i pe interlocutori cu cunoştinţele sale, şi oamenii întrebau:
“Unde a absolvit stareţul universitatea?” Şi nu puteau înţelege că n-a învăţat nicăieri. “Toată educaţia noastră este de la Scriptură”, spunea stareţul despre sine.
După închiderea mânăstirii în anul 1923, Cuviosul Nectarie a fost arestat. După ieşirea din închisoare stareţul a trăit în satul Holmscina, la un ţăran, însă şi acolo, în pofida dificultăţilor, veneau fiii săi duhovniceşti pentru a găsi sfat şi călăuzire. Stareţul Nectarie a profeţit încă în anul 1917: “Rusia îşi va recăpăta puterile, nu va fi bogată material, însă
va fi bogată cu duhul şi la Optina vor mai fi şapte luminători, şapte stâlpi”.
Cuviosul Nectarie s-a sfârşit la adânci bătrâneţe, la 29 aprilie 1928 şi a fost înmormântat în cimitirul local. După
renaşterea Sihăstriei Optina, la 3 iulie 1989, în ziua pomenirii Mitropolitului Filip al Moscovei, a avut loc aflarea moaştelor Cuviosului Nectarie. În timp ce procesiunea se mişca prin mânăstire, moaştele stareţului răspândeau o
mireasmă deosebită: mantia stareţului s-a descoperit a fi neputrezită, iar moaştele sale aveau o culoare de chilimbar.
La ora actuală, racla cu Sfintele Moaşte ale stareţului se află în partea vestică a catedralei Sihăstriei.
Ca şi în timpul vieţii stareţului, şi după fericitul său sfârşit toţi care apelează la el cu adevărată credinţă primesc ajutor binecuvântat. Mulţumită rugăciunilor Cuviosului Nectarie oamenii trec cu bine situaţiile dificile ale vieţii, şi se săvârşesc minunile vindecării duhovniceşti şi trupeşti.
B. Minunile
Proorocia ascunsă sub nebunie
„Când l-au numit stareţ, el a început să se poarte ca un măscărici (ca un nebun), încât au vrut să-l înlocuiască, dar un călugăr cu înaltă viaţă duhovnicească a spus: „Lăsaţi-l, că aşa prooroceşte el“.
Apoi toţi şi-au dat seama că atunci el prefigura câte ceva anume. De exemplu, era îmbrăcat cu un halat pe trupul gol şi în timp ce mergea, îi luceau picioarele goale. În anii 20–22 chiar studenţii, cursantele şi slujbaşii mergeau la slujbă încălţaţi cu pantofii pe picioarele goale, fără albituri sau cu paltonul peste îmbrăcămintea uzată. Aduna
diferite lucruri nefolositoare: pietricele, cioburi de sticlă, argile şi altele; a construit un dulăpior foarte mic şi l-a arătat tuturor: „Acesta e muzeul meu“. Într-adevăr, după aceea mult timp, la Optina a fost un muzeu.“
Clarviziunea stareţului ascunsă sub purtarea de nebun
„Către ziua de 8 iunie am început să ne pregătim pentru împărtăşania cu Sfintele lui Hristos Taine – scria S. Nilus.
Vrăjmaşul nu dormitează. Astăzi, înainte de spovedanie, nu am vrut să mă ospătez cu mare plăcere şi am iscat motiv
de neînţelegere cu părintele egumen, pe care îl respectam adânc şi îl iubeam. Însă nu degeaba au trecut peste mine doi ani de viaţă părtaşă la smerenia nevoitorilor optineni. M-am smerit şi eu, ca şi cum nu era greu pentru iubirea de sine lumească din mine. Această ispită a avut loc după slujba de seară, când eu, împreună cu soţia, trebuia să
mergem la spovedanie la părintele nostru duhovnic, părintele Varsanufie. După spovedanie ne-am întors acasă, am intrat în cerdac şi am văzut că pe cerul pictat pe schiţa mea cu vopsele uleioase, cineva a scris cu cărbune, cu litere mari, pe tot cerul, în franţuzeşte „le nuage“ (norul).
Imediat am ghicit că vinovatul acestei „ştrengării“ nu putea fi nimeni altul în afară de prietenul nostru, părintele
Nectarie. Acest lucru era atât de asemănător cu înclinaţia lui către o oarecare scrânteală, sub care, pentru mine, deseori se ascundeau lecţii edificatoare ale uneia sau alteia dintre virtuţile creştine. Acesta era el, fără îndoială era cel care prevedea apariţia norilor pe cerul meu duhovnicesc; el, dragul meu batiuşka, căruia îi plăcea uneori, spre surprinderea tuturor să pună în cuvântarea lui, pe neaşteptate, un cuvânt franţuzesc!…
Stăteam pe terasa noastră şi priveam iar el, scumpul nostru, stătea în colţişorul lui şi râdea liniştit, aşteptând să vadă
ce va ieşi din gluma lui.
„Ah, batiuşka, batiuşka! – râdeam şi eu odată cu el – ce ştrengar!“.
Iar „ştrengarul“ s-a ridicat, s-a apropiat de schit, a şters cu mâneca sutanei sale inscripţia şi cu un zâmbet a spus:
„Vedeţi? Nu a rămas nimic!“. Nici în inima mea nu a rămas nimic din vrajbă.
Fără îndoială, prietenul nostru avea o a doua vedere, cu care vedea ceea ce se ascundea pentru ochii omului
obişnuit. Nu degeaba a avut o viaţă evlavioasă în mănăstire timp de patruzeci de ani.“
