„Patericul de la Optina”

***

Episcopul

Teofan di

n

Kaluga nu c

redea în

sfinţenia s

tareţului Nectarie. Când a vizitat schitul

Optina ş

i a mers la stareţ, stareţul nu i-a acordat nici un fel de atenţie şi se ocupa cu păpuşile pe care i le dăduseră copiii, ca lucrul lor cel mai de preţ, din dragoste pentru stareţ.

Părintele Nectarie a

început să înghesuie o păpuşă în temniţă, vorbind în acelaşi timp despre ceva anume; pe alta a bătut-o, iar pe a treia a pedepsit-o. Vlădica

Teofan a

hotărât că stareţul nu e normal. Când a fost arestat de bolşevici şi băgat la închisoare, a înţeles totul şi a spus: „Păcătos sunt eu înaintea lui

Dumnezeu şi înaintea stareţului; tot ce a spus mi s-a adeverit, iar eu credeam că nu e normal“. Trăind în exil, episcopul a suferit foarte mult din cauza gazdei (locuia la familia Plohin), însă nu a cârtit.

***

Stareţul Nectarie a mai spus:

„Rusia nu va

fi bogată material, însă va fi bogată spiritual şi la

Optina vor m

ai fi şapte sfeşnice, şapte stâlpi“.

***

Un actor a povestit: „Am ajuns şi eu la stareţ şi iată cum s-a întâmplat:

Poeta rusă N., aflându-se în legătură cu el, mi-a spus odată că în timpul ultimei ei vizite, stareţul a văzut la ea portretul meu în rolul lui Hamlet. Uitându-se la portret, a spus:

– Văd deşteptarea sufletului. Adu-l la mine.

Atunci, mulţumită lui N., am aflat pentru prima dată de existenţa stareţului Nectarie şi, pregătindu-mă, m-am dus la el.

– Să nu vă neliniştiţi în privinţa soţiei dumneavoastră – a spus el dintr-o dată – ea este sănătoasă şi acasă la

dumneavoastră totul e bine.

Eu, într-adevăr, începusem să mă frământ puternic, gândindu-mă ce face ea acasă, la Moscova. Iscoadele care mă

urmăreau întotdeauna şi peste tot, nu puteau să nu ştie, după părerea mea, de drumul meu la stareţ şi puteau să se

ivească în apartamentul meu şi fără să fiu eu acolo. Încă de dimineaţă am observat clarviziunea stareţului şi am ştiut că spune adevărul.

Mi-a fost dat să-l vizitez pe stareţul Nectarie de câteva ori. Întotdeauna era vesel, râdea, glumea şi îi făcea fericiţi pe toţi care intrau la el şi îi conducea chiar şi numai pentru câteva minute.

El lua asupra lui păcatele, greutăţile şi suferinţele celorlalţi – iar acest lucru îl simţeau toţi cei care veneau în contact cu el, aşa cum am simţit şi eu. Când a fost întrebat despre putinţa de a da vindecare celor ce veneau la el, a răspuns:

„Când se adună multe greutăţi în cârca mea, atunci vine harul lui Dumnezeu şi exact ca pe frunzele uscate le risipeşte şi iarăşi devine uşor“.

De două sau trei ori, după moartea stareţului, eu l-am văzut în vis şi de fiecare dată mi-a dat sfaturi care m-au scos din greutăţile sufleteşti din care eu n-aş fi putut să ies prin propriile puteri“.

***

Relatăm o întâmplare marcată de clarviziunea părintelui Nectarie, transmisă nouă de către profesorul I.M. Andreev.

În timpul călătoriei spre părintele Nectarie, profesorii Komarovici şi Anicikov s-au certat cu privire la slăvirea numelui, iar unul dintre profesori, fiind împotriva slăvirii numelui, a dat exemplul în care s-a arătat că, atunci când este rostit numele lui Dumnezeu, ne speriem ca de o placă de gramofon.

Când aceşti profesori au ajuns la părintele Nectarie, având dorinţa de a-i pune această întrebare stareţului, cuviosul a anticipat şi, înainte ca ei să reuşească să întrebe, le-a propus să asculte „o povestioară“. Înţelesul acelei povestiri era următorul: într-o casă, în colivie, trăia un papagal. Jupâneasa acestei case era foarte religioasă şi deseori repeta scurta rugăciune: „Doamne miluieşte!“. Papagalul, de asemenea, a învăţat să repete această rugăciune. Odată, când jupâneasa a ieşit din casă şi a uitat să închidă colivia, în cameră a intrat pisica şi s-a repezit la colivie. Papagalul a început să se agite şi a ţipat, imitând vocea jupânesei: „Doamne miluieşte!“. Pisica, pentru că se temea foarte mult

de stăpână, când a auzit vocea ei, a fugit de spaimă.