meargă la birou pentru a i se indica postul pentru funcţia sa. Însă acolo i s-a spus să vină în ziua următoare. Şi aşa s-a repetat de câteva ori. L. şi cei apropiaţi s-au neliniştit pentru că nu înţelegeau cauza amânării; se temeau ca nu cumva să fie urmărit din punct de vedere politic. În cele din urmă, s-a comunicat că L. este scutit de obligaţiile
serviciului militar general, deoarece era instructor de gimnastică. Se părea că în acel an lipseau instructorii şi i-au scutit numai de la această chemare.
Stareţul Nectarie şi Patriarhul Tihon
Unul din vizitatorii permanenţi ai părintelui Nectarie a povestit: „Patriarhul Tihon nu a fost la batiuşka Nectarie şi nici batiuşka nu a fost la patriarh. Se pare că nici corespondenţă nu a existat între ei. Cu toate acestea, Patriarhul îşi rezolva problemele în conformitate cu părerile stareţului. Acest lucru se întâmpla datorită persoanelor apropiate de patriarh şi care erau în legătură cu batiuşka. Stareţul îşi spunea punctul lui de vedere cu privire la o problemă sau la alta ori vorbea în parabole, povestind o întâmplare oarecare. Aceste discuţii erau transmise patriarhului care
întotdeauna proceda după sfatul batiuşkăi“.
Neputrezirea moaştelor stareţului Nectarie
În anul 1935, la Moscova a ajuns vestea că tâlharii au răscolit mormântul stareţului şi au deschis coşciugul, crezând că vor găsi acolo lucruri preţioase. După aceea, admiratorii părintelui, punând totul în ordine, au descoperit că trupul lui era neputrezit (E. G. Râmarenko, „Amintiri despre ieroschimonahul optinean Nectarie“).
Cu doi ani în urmă, întâmplător, a fost săpat mormântul părintelui Nectarie. Îmbrăcămintea şi ciorapii putreziseră de tot, iar trupul era intact. Fie-i ţărâna uşoară, dragului batiuşka! („Schitul Optina şi timpul său“).
În anii treizeci, la şase-şapte ani după înmormântare, huliganii din sat au săpat noaptea mormântul, au smuls capacul coşciugului şi mai întâi s-au repezit la faţa celui răposat. Coşciugul deschis l-au rezemat de un copac. De dimineaţă, copiii care mânau caii ce păşunaseră în timpul nopţii, au văzut coşciugul şi au pornit în goană mare prin sat strigând:
„S-a sculat călugărul“. Colectiviştii au alergat la cimitir şi au văzut că stareţul este neputrezit. Avea pielea ca ceara şi mâinile moi. O femeie a dat o năframă albă de mătase. Cu ea au învăluit faţa stareţului, au închis din nou
coşciugul şi l-au pus în mormânt cântând „Sfinte Dumnezeule“. Apoi au zis că după câteva zile trupul stareţului a
fost scos şi înmormântat undeva în satul Holmiscea (colecţia „Speranţa“, ediţia a patra, anul 1950, p. 125–126).
C. Învăţăturile
Smerenia, iubirea de aproapele şi pocăinţa, cuviosul le considera a fi cele mai importante pe drumul duhovnicesc.
„Situaţia luiIov este o lege pentru fiecare om. Cât este bogat, cunoscut şi în prosperitate, Dumnezeu nu îi răspunde.
Când omul e plin de buboaie şi asuprit de toţi, atunci apare Dumnezeu şi discută El Însuşi cu omul, iar omul doar ascultă şi se tânguie, zicând: „Doamne, miluieşte-mă!“. Numai că măsura umilinţei e diferită.
E esenţial să vă păziţi de judecata aproapelui. Imediat ce vine în cap judecata, să ziceţi cu atenţie: „Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!“.
Cu duioşie stareţul spunea: „Mie mi-e rău, însă harul mă face să mă simt bine. Numai cu aceasta mă alin: că harul
mă face să mă simt bine. Şi cât e de bine! Când mă uit la mine şi văd că mie mi-e rău, însă harul e bun şi fratelui îi e bine. Iar eu cu fratele suntem de o credinţă. Şi „binele“ fratelui trece şi asupra mea în har: nu e binele meu, ci a fratelui“.
Acestea sunt cuvinte uimitoare despre o singură credinţă cu fratele, căci această credinţă unică oarecum creează
mediul pentru acţiunea harului.
Stareţul îi prevenea mult pe cei care veneau la el cu privire la abaterea de la Ortodoxie, cu privire la „Biserica vie“
şi cu privire la tendinţele mistice greşite.
Cu privire la „Biserica vie“ s-a exprimat categoric. „Acolo nu e har. Pentru că s-au răzvrătit împotriva Patriarhului
Tihon care respecta legea, episcopii şi preoţii din „Biserica vie“ s-au lipsit de har şi au pierdut, conform cu legile canonice, cinul preoţesc. De aceea şi liturghia săvârşită de ei e profanată. Fiilor săi duhovniceşti stareţul le
interzicea să intre în bisericile acaparate de slujitorii „Bisericii vii“. Dacă în acele biserici se aflau icoane făcătoare de minuni, de exemplu „Iverscaia“, atunci îi sfătuia să intre în biserică şi să meargă direct la ea şi să nu participe nici cu gândul nici cu sufletul la slujba săvârşită acolo, iar lumânări pentru icoană să nu aducă de acasă sau de la Biserica dreptmăritoare.
Însă spunea: „Dacă slujitorii «Bisericii vii» se pocăiesc, să-i primiţi în comunitatea Bisericii“.
Despre mistică spunea: „Mistica este un curcubeu multicolor. Un capăt al lui se împiedica în mare, celălalt în
pământ, iar el este ca un arc. Învăţaţii în mistică spun că noi ajungem în pământ, iar acolo e murdărie, iar lor le rămâne marea – un ţinut măreţ… Ce aţi înţeles? – i-a întrebat el pe ascultători. Imaginea mării în literatura patristică
este chipul celui necredincios, rătăcit, îndoielnic“.
Stareţul a combătut în mod deosebit pasiunea pentru spiritism. „Oamenii învăţaţi, adesea sunt atraşi de studiul
spiritismului, crezând sincer că pe această cale îşi pot afla mântuirea. Ah, nu! De aici provin bolile!“.
Bâkov, care a fost cândva un spiritist renumit, a descris în cartea sa „Adăposturi liniştite“, vizita lui la stareţul Nectarie şi a prezentat cuvintele stareţului despre spiritism: „O, ce lucru dezastruos este acesta, ce lucru îngrozitor este. Prin acoperirea marii învăţături creştine şi prin draci, slugile lui care apar la şedinţele de spiritism, fără ca omul să observe, el, satana, cu linguşirea satanică a şarpelui străvechi, îl conduce pe om în asemenea gropi şi hăţişuri din care nu mai are nici posibilitate, nici puterea să iasă singur. Nici măcar nu-şi poate da seama că se află în asemenea locuri. Diavolul pune stăpânire pe inima lui prin această faptă blestemată de Dumnezeu. Cucereşte inima şi mintea omului într-atât, încât ceea ce pentru o minte întreagă pare păcat, nelegiuire, aceea pentru omul otrăvit de iadul
spiritismului pare ceva normal, firesc. Spiritiştii au o trufie teribilă şi deseori o îndârjire satanică asupra tuturor celor care se contrazic cu ei… Şi, în consecinţă, fără să-l observe pe acela care lucrează fin (satana nicăieri nu acţionează
atât de fin ca în spiritism), se îndepărtează omul de Dumnezeu, de Biserică. Şi băgaţi de seamă că, în acelaşi timp, duhul întunericului, prin slugile sale îl trimite cu stăruinţă pe omul rătăcit la biserica lui Dumnezeu să slujească
panihide, să facă rugăciuni, să citească acatiste, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În acelaşi timp îi introduce câte puţin în cap gândul că toate acestea ar putea să le facă şi singur acasă, cu mare sârguinţă şi evlavie… Şi, ca un om care nu mai cugetă, tot mai mult se încurcă în cotiturile complicate şi în labirinturile duhului întunecat, iar
Dumnezeu pleacă de la el. Omul pierde binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă el n-ar fi vătămat de satana, ar alerga la
Dumnezeu după ajutor şi la sfinţii Lui, la Împărăteasa Cerului şi la Sfânta Biserică Apostolică. Ar alerga la preoţi şi aceia l-ar ajuta prin sfintele lor rugăciuni, însă el se duce cu necazurile sale la acele duhuri, la diavoli şi ei tot mai
mult îl trag în tina copleşitoare a păcatului şi a fărădelegii. În cele din urmă, binecuvântarea lui Dumnezeu se depărtează complet de la om, iar familia lui începe să se destrame fără motiv, într-un mod neobişnuit şi cei mai
apropiaţi îl părăsesc, persoanele cele mai dragi lui se îndepărtează. Când sufletul omenesc nefericit ajunge la limită, cu ajutorul satanei, rătăcirea de sine ori îi iroseşte mintea şi omul devine nebun în adevăratul sens al cuvântului, ori îl sfârşeşte. Şi deşi spiritiştii spun că, printre ei, cazurile de sinucidere sunt rare, nu este adevărat. Primul care s-a lăsat în voia duhurilor – regele Saul, şi-a pus capăt vieţii prin sinucidere, deoarece nu a respectat cuvântul Domnului şi s-a dus la o vrăjitoare“.
