a continentului, de la germanii, luterani sau catolici, exponenţi ai Occidentului, până la musulmanii Dobrogei, turci şi tătari, care ataşează
României un colţ de Orient. Dacă voiau să se bucure de farmecul lumii orientale, românii n-aveau decât să treacă Dunărea pe podul de la Cernavodă, în propria ţară. Iar dacă doreau să
respire un aer occidental, oraşele săseşti din Transilvania se aflau la doi paşi: Braşovul, de pildă, la doar câţiva kilometri de hotarul Ţării Româneşti. Cu Braşovul îşi începe Dinicu Golescu călătoria spre Occident. Românii transilvăneni nu-l interesează defel, nici măcar nu-i pomeneşte, preocupat fiind exclusiv de civiliza
ţia occidentală şi de tot ce putea oferi aceasta societăţii româneşti, ca model de modernizare.
Principalele lui popasuri sunt la Braşov şi Sibiu.
Îl impresionează faptul că toţi copiii din familiile săseşti se duc la şcoală; şi - ce lucru extraordinar! - nimeni nu merge desculţ. La români, se pare că era invers.
VI
Suntem buni sau răi?
DIN CELE ÎNFĂŢIŞATE PÂNĂ ACUM, rezultă că românii au acumulat o formidabilă experienţă a raporturilor cu „ceilalţi", atât cu „străinii" din afară, cât şi cu „Ininoritarii" din interior. Potrivit ipropriei Initologii, comportamentul românesc ar fi, în această privinţă, ireproşabil. Românii nu se sfiesc să se considere pe ei înşişi binevoitori şi ospitalieri şi, mai presus de orice, toleranţi. ,,Toleranţă" e totuşi un cuvânt echivoc, care ne plasează pe „noi", de la bun început, într-o zonă de normalitate, de unde, siguri pe valorile noastre, privim cu îngăduinţă diversele ciudăţenii ale celorlalţi (potrivit principiului „treacă de la noi").
Una peste alta, probabil că dramatizăm prea tare relaţiile cu „ceilalţi", într-un evantai foarte larg de atitudini, de la admiraţia fără reierve
48 Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare (vezi toate împrumuturile de civilizaţie, vezi şi carierele excepţionale ale atâtor străini în România) la respingerea nu mai puţin radicală a unei „străinătăţi" omniprezente, de natură să
provoace o stare de „sufocare": prea mulţi străini, prea multă dependenţă faţă de „ceilalţi".
Eminescu a exprimat în versuri memorabile această stare de spirit în Doina (1883), un adevărat strigăt de disperare al naţionalismului românesc:
,,De la Nistru pân' la Tisa,
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate".
Pe românii înstrăinaţi îi va ajunge blestemul, un blestem cumplit:
„Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia".
o ÎNTREBARE INCOMODĂ priveşte antisemitismul românesc. Mai precis, cum stăm cu mult trâmbiţata toleranţă în raport cu Holocaustul? Şi în această sumbră pagină de istorie, s-a încercat să
se scoată în evidenţă latura mai puţin rea a
