conştiinţă a ceva. Atitudinea fenomenologică4 se referă la studierea condiţiilorde posibilitate ale obiectelor (intenţionale), actelor şi ale sensului. Acestedeziderate sunt considerate a reprezenta conţinutul, fundamentul şi limiteleoricărei epistemologii şi ontologii. De asemenea, ele atestă faptul că pentruîntemeietorul său, fenomenologia are în mod prioritar două tipuri de activităţi:interpretativă şi descriptivă.
Prin urmare, primele întreprinderi fenomenologice sunt reunite înîncercarea de clarificare a posibilităţii cunoaşterii obiective, începând cudeterminarea şi explicarea structurii intenţionale a conştiinţei. O astfel deexplicaţie va descoperi adevărata semnificaţie şi interrelaţionare a categoriilorontologice umane, cum sunt: persoană, obiect cultural, valoare, ştiinţă. Ţinândcont de aceste categorii, ne putem da seama de orizonturile în care ulteriorfenomenologia îşi va desfăşura cercetările - etic, axiologic, artistic, filosofie,social, psihologic etc. -, revelând posibilităţile de cunoaştere pentru antologiileregionale şi stabilind diferenţele de metodă dintre ştiinţele naturii şi cele alespiritului, dar şi pentru fiecare domeniu în parte.
La o primă privire încă nu este evident modul în care o investigaţie aexperienţei intenţionale poate avea semnificaţia unei critici radicale, a uneiautentice înnoiri, aşa cum pretinde sintagma de filosofie primă. Cu alte cuvinte,prin ce anume înseamnă mai mult iniţiativa sa decât filosofia lui Descartes,decât psihologia descriptivă sau analiza conceptuală. Husserl reproşează
filosofiei carteziene faptul că nu aduce o clarificare satisfăcătoare - din punctulde vedere al unei reforme a gândirii - a noţiunilor de subiect, gândire,experienţă şi obiect, întreaga sa reflecţie concentrându-se asupra modului încare conştiinţa se raportează la obiect ( dacă putem avea sau nu încredere încunoaşterea noastră). Căutarea carteziană a fundamentului cunoaşterii devine oproblemă a analizei şi comparării surselor cunoaşterii, neclarificând înseşi acele
„datum" ale conştiinţei. Prin urmare, critica la adresa lui Descartes se întemeiată
pe faptul că investigaţia sa nu este suficient de radicală.
1.2. Specificul fenomenologiei în raport cu alte abordări asupra
