există nici chemare din partea sa şi nici responsabilitate. Prin urmare, modul încare înţelegem chipul este crucial în acest context.
L6.2. Chipu[şi evitarea responsabilităţii
Am putea întreba de ce unii se „eschivează" de la obligaţiaresponsabilităţii, lucru care face posibilă crima? Levinas ar răspunde că aceştianu privesc, de fapt, chipul. Din cauza acestui refuz au loc toate actele deviolenţă la adresa semenului.
Dacă mergem mai departe cu şirul întrebărilor şi căutăm să aflăm de cerefuză să privească faţa celuilalt, atunci observăm că autorul francez nu ne oferă
un răspuns satisfăcător. El spune că falsificăm chipul semenului, îl denaturăm şiîl înlocuim cu o mască. Însă, nici acum nu este rezolvată problema, care rămâneîn mare parte aceeaşi: de ce există violenţă şi crimă, de ce nu privim chipulsemenului, prin ce este caracterizat refuzul de a privi chipul (reducându-l lamască) şi cum putem diferenţia actul de a-l privi de refuzul privirii?
Levinas răspunde unor astfel de întrebări doar referindu-se laconsecinţele celor două raportări: a privi are ca rezultat „fisura" în eu şi
„trezirea" 191 responsabilităţii absolute, iar refuzul privirii are ca efect tratareaceluilalt ca obiect, ca element statistic şi acest lucru poate duce, la rândul său, laviolenţă. Nu trebuie considerată ideea falsificării chipului - şi tratarea sa caimagine, mască, reprezentare - un răspuns la întrebarea ce se întâmplă cândrefuzăm să-l privim pe aproape. Ea nu reprezintă decât o desfăşurare aconţinutului cuprins în întrebare şi, deci, doar o amânare a răspunsului.
Ceea ce ne interesează din punct de vedere fenomenologic, dar şi etic,este un criteriu care să delimiteze între a privi şi a nu privi chipul semenului. Nuam insista atât de mult asupra acestei probleme dacă Levinas nu ar pune cafundament al eticii întâlnirea cu urma Infinitului - chipul aproapelui,caracterizat prin sinceritate, expresie pură, ,,extrădare" 192. În fragmentul redat lanota de subsol chipul este prezentat ca expresie pură şi totuşi el nu este văzut detoţi. De asemenea, Levinas se referă în nenumărate rânduri la „constrângerea"
resimţită de cel care priveşte chipul, de culpabilitatea şi de faptul de a fi
,,prizonier" al celuilalt.
În forma în care ne sunt prezentate răspunsurile la întrebările de maisus, ajungem, pe de o parte, la un cerc vicios (privitor la cazul când este privit 1 9 1 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 172: ,,Din fondul identităţii naturale în fiinţa unui fiind asigurat de dreptul său de a fi ( ... ) se ridică, trezită de limbajul insonor şi imperativ cu care vorbeşte faţa celuilalt (fără a avea forţa constrângătoare a vizibilului), neliniştea unei responsabilităţi faţă de care nu am a mă
decide, aşa cum nu am de identificat identitatea mea cu mine însumi. Responsabilitate anterioară deliberării şi căreia i-am fost expus şi sortit înainte de a-mi fi sortit mie însumi".
1 92 Ibidem, p. 169: ,,Faţă a celuilalt care ( ... ) este în aceeaşi măsură expresie pură, extrădare :f'ară apărare sau acoperire".
84
