chipul semenului), iar pe de altă parte, la a considera că una dintre principalelepremise ale eticii ( dar, aşa cum vom vedea, şi ale fenomenologiei) levinasienenu poate fi susţinută.
Astfel, (1) afirmând că responsabilitatea (aflată în sine dintr-un timpimemorial, dar închisă în carapacea eului care se identifică) este un preaplin cepune stăpânire pe fiinţa umană atunci când întâlneşte chipul celuilalt, ajungemla un cerc vicios dacă dorim să aflăm un răspuns la întrebarea cum „ştim" ( cecriteriu putem stabili) că am privit chipul semenului. Din abordarea acestuisubiect de către Levinas reiese clar că „semnul" întâlnirii chipului celuilalt estebulversarea sau neliniştea eului. Aceasta înseamnă că aici responsabilitatea este
rezultat al privirii feţei. Dar, întrebându-se în acelaşi timp cum este posibilă
tulburarea lui acelaşi de către altul, sau de ce îl tulbură întâlnirea cu altul,Levinas afirmă că acest lucru se întâmplă datorită unei ... responsabilităţiabsolute, ,,trezite" de întâlnire. Prin urmare, responsabilitatea pentru altul estetotodată sursă şi rezultat al privirii feţei, iar gânditorul francez nu dă un răspunssatisfăcător problemei.
Nici celălalt caz (2), când chipul semenului nu este privit (ceea ce poateavea ca rezultat violenţa la adresa sa) nu duce la rezultate care să se armonizezecu premisele lui Levinas. Astfel, dacă am răspunde că anumiţi oameni refuză
privirea chipului semenului lor din cauza faptului că sunt orbi din punct devedere etic, atunci nu mai are nicio susţinere premisa levinasiană conformcăreia sinele neliniştii şi al responsabilităţii reprezintă o existenţă profundă,latentă în absolut orice persoană.
Am putea afirma în continuare că responsabilitatea „se învaţă", plecândbineînţeles, de la o anumită „capacitate" de tip etic, aşa cum o limbă poate fiînvăţată pentru că există q capacitate în acest sens, dar aceasta conduce la ideeacă există grade ale responsabilităţii. Pentru ca o asemenea idee să nu pară pură
speculaţie pot fi aduse exemple de înţelegere „graduală" a responsabilităţii.
Astfel, în literatura creştină privitoare la vieţile sfinţilor' 93, responsabilitatea esteconsiderată într-adevăr ca fiind absolută: pentru cei apropiaţi, cunoscuţi, dar şipentru străini şi pentru cei care nu vor fi niciodată întâlniţi, pentru existenţadezastrelor naturale şi pentru tot ceea ce înseamnă violenţă, distrugere, moarte.
Această înţelegere are ca fundament conştientizarea vinovăţiei umane(prin nerespectarea poruncii divine) şi a unei nerecunoştinţe generale a omuluifaţă de iubirea divină. În schimb, un ateu, dar şi credincioşii de rând văd în 1 93 Dar şi în romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov, din care Levinas citează des o anumită idee atunci când descrie unicitatea eului: ,,El este Eul care vorbeşte la persoana întâi, ca cel care îl face să vorbească pe Dostoievski şi spune: «Eu sunt cel mai vinovat dintre toţi»; prin obligarea fiecăruia de către fiecare, cel mai constrângător, unicul. Cel a cărui obligaţie faţă de un altul este şi ea infinită ( ... ) fără să se interogheze în legătură
cu reciprocitatea, fără să pună întrebări despre celălalt în apropierea feţei sale" (Ibidem, p. 170). Vezi, despre absolutul vinovăţiei, şi E. Levinas, Când Dumnezeu devine idee, p.
146: ,,Substituirea celuilalt înseamnă: în ultimul meu refugiu faţă de mine să nu mă simt nevinovat, nici chiar de răul pe ci\re îl face celălalt".
85
