II.2. Abordarea fenomenologică a morţii. Perspectiva
heideggeriană
Asupra morţii nu avem nicio experienţă, nicio gândire posibilă; ea este
,,non-fenomenul" prin excelenţă. Totuşi, ,,faptul-de-a-se-şti" şi de „a-se-simţimuritor" este fundamentul experienţei pe care fiinţa umană o are în privinţa ei înseşi. Aceasta însemnă că, dacă nu e posibil un discurs asupra morţii înseşi, este posibil totuşi unul asupra raportului pe care „fiinţa gânditoare îl întreţine cu propria mortalitate" 21 1. Discursul fenomenologic priveşte astfel modul în care apare sinelui caracterul finit al propriei existenţe. Acest discurs nu promite nicio depăşire a morţii, nicio transcendenţă nu este postulată pentru a o neutraliza, fie că este vorba despre transcendenţa biologică - a vieţii universale, mitologică - a lumii de „dincolo", teologică - a veşniciei divine, metafizică - a unei atemporalităţi a adevărului, sau despre cea antropologică - a „tribunalului"
istoriei. Fenomenologia pune problema esenţei a ceea ce apare şi apelează la o reducţie privind evaluările anterioare, catalogate ca fiind doxa. Această
perspectivă îşi propune doar să descrie maniera raportării omului la propria moarte. Fenomenologia este necesară tocmai pentru că fenomenele nu sunt date de cele mai multe ori. De exemplu „celălalt" este perceput fără să apară, fără să
fie prezent ca atare, vizibil; există o „percepţie" a invizibilului pe care fenomenologia o anticipează în mod necesar. Invizibilul - care fie nu poate deveni niciodată vizibil ( cum ar fi experienţa „aproapelui"), fie nu e deocamdată
- nu este opusul absolut al vizibilului, ci mai degrabă contrapartea sa secretă, acel ceva fără de care nu ar exista deloc vizibilitate. În „irealitatea" sa, moartea este mai prezentă decât lucrurile vieţii efective şi anume prin forma iminenţei.
Ea are un mod paradoxal de a apărea: nu dă naştere f enomenalizării particulare, dar dă întregului fenomenelor un „conţinut" de finitudine, toate detaşându-se pe fondul umbrei sale.
Aşadar, o fenomenologie a morţii este posibilă tocmai în privinţa acestei raportări, fără încercarea de a o relativiza integrând-o unei transcendenţe sau dându-i un sens care s-o ocolească. Scriind despre fiinţa în relaţie cu moartea, Heidegger nu se referă nici la vieţuitoare în general, nici la om în sensul tradiţional de animal raţional. El are în vedere Dasein-ul, adică „faptulde-a-fi-aici", fiinţarea umană care suntem noi, fiinţa deschisă ei înseşi şi celuilalt, ,,loc-de-deschidere", ,,luminiş pentru prezenţă şi absenţă" 212. Din 21 1 Ibidem, p. 59.
2 1 2 John Kress, "From Metaphysics to Inhabitation", în Research in Phenomenology, Vol. 26, Leiden: Koninklijke Brill NV, 1996, p. 300: ,,Heidegger repeatedly takes up a meditation on what he caracterizes as the interplay of presence and absence, or of revealing and concealing, which both animates and gives to be all human thinking. On the basis of his insight into this primordial phenomenon, Heidegger directs one of his strongest criticisms against a thinking oblivious to this interplay, which attempts to 96
