această perspectivă, lumea nu este un mediu în care fiinţarea umană ar fi inserată, ci reprezintă un moment constitutiv al acesteia; este orizontul pornind de la care fiinţările pot fi înţelese drept ceea ce sunt.
Fiinţa care este „un-loc-de-deschidere" nu este subiect (subjectum -
„ceea ce stă dedesubt") în sensul conceptului de substanţă, cum este res
cogitans. Ipseitatea eului nu se referă la faptul de a fi o realizare anume, ceva deja împlinit, fiinţă substanţială, ci eul „are mereu de a fi", este ,,proiect de sine
în lume". El nu are un model să i se conformeze, nici o esenţă de realizat.
Dasein este „faptul de a fi de fiecare dată al meu" 213 şi, de asemenea, este contingenţa „faptului-de-a-fi-aruncat în lume" care trebuie asumat. Asumarea de sine oferă unicitate existenţei şi la rândul său, aceasta conferă aspect etic solipsismului existenţial. Asumarea de sine se traduce prin responsabilitatea deschiderii subiectului, iar responsabilitatea presupune libertatea Dasein-ului
situat în orizontul facticităţii „remiterii", în posibilitatea de a se re-aşeza. Eul este o structură de receptivitate fără de care responsabilitatea şi „răspunsul" nu ar fi posibile.
„Faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată-al-meu" al existenţei umane reprezintă o asumare a „fiinţei-aruncate" în lume, ceea ce înseamnă şi o necesară asumare a
,,fiinţei-întru-moarte". Nu există o esenţă a morţii, ea este de fiecare dată a mea.
Faptul de a exista şi faptul de a muri nu pot fi transferabile. De unicitatea şi intransferabilitatea fiecărei existenţe ţine şi faptul că a fi laolaltă cu ceilalţi nu presupune prezenţa lor efectivă, pentru că astfel ar deveni imposibil orice raport cu morţii. ,,Faptul-de-a-fi-laolaltă-cu-ceilalţi" - susţine Heidegger contrar opiniei lui Levinas - are la baza sa „faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată-al-meu", pentru că ceea ce împart cu celălalt este „tocmai caracterul intransferabil al existenţei ce mă separă în mod abisal de el" 214. Experienţa doliului nu este o autentică experienţă a morţii „înseşi" din moment ce reprezintă un fapt cu totul special de a fi laolaltă cu celălalt. În doliu are loc o experimentare a privaţiei celuilalt, o pierdere ireparabilă a sa, dar pierderea îndurată de el, moartea lui nu poate deveni accesibilă celui ce ţine doliu. Fiecare e condamnat să moară
singur; plângând morţii ne plângem de fapt pe noi înşine. Şi doliul este, astfel, o
„eschivă în faţa morţii" 215, o „strategie" la care apelăm pentru a umple ceea ce nu poate fi experimentat încă.
attain and secure a perfect presence, uncontaminated by absence, concealment, or nonbeing: the thinking of metaphysics".
213 M. Heidegger, Fiinţă şi timp, 2003, Bucureşti: Humanitas, p. 58.
214 F. Dastur, op. cit., p. 68. Vezi şi articolul lui Dennis Schmidt, "What We Owe the Dead: Of Mortality, Measure, and Morality", în Research in Phenomenology, Vol. 27, Leiden: Koninklijke Brill NV, 1997, p. 195: "There it is anxiety rather than mourning which acts as the basic mood disclosive of death, and there Heidegger argues that what is to be learned from death cannot be learned from the experience of the death of others".
215 M. Heidegger, Fiinţă şi timp, p. 339.
97
