În Fizica lui Aristotel, generarea şi distrugerea au ca punct de plecare şi ca punct final contrariile. Este însă nevoie de un subiect al contrariilor, de ceva care să rămână (materia sau subiectul) în timp ce altceva se schimbă (predicatul sau forma). De exemplu, omul care devine literat este subiect al contrariilor literat-neliterat. Structura diferenţiată a devenirii are un sens temporal: privaţia se referă la trecut (neliterat), materia sau subiectul indică prezentul (omul), iar forma sau predicatul indică viitorul (literat). Există două tipuri de mişcări:
kinesis (mişcare) şi metabole (schimbare). Kinesis se referă la atribute contrarii, din acelaşi gen, primite de un subiect. Astfel, în cadrul celor trei genuri ale mişcări - după calitate (alterare), cantitate (creştere-descreştere) şi după loc (translaţie) - subiectul devine un altul. Însă, în cazul mişcării ca metabole un lucru primeşte atribute contradictorii, deci din genuri diferite (spre exemplu om şi non-om), e distrus şi devine altceva, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi vorba despre conservarea subiectului devenirii. Metabole se referă astfel la generare în sensul cel mai simplu, adică potrivit substanţei, la trecerea de la nefiinţă la fiinţă (genesis) sau de la fiinţă la nefiinţă (phtora).
Aristotel încearcă să depăşească enigmele „genesis" şi „phtora", în care nu există o permanenţă a subiectului schimbării, deci să depăşească mobilitatea incomprehensibilă şi inacceptabilă de tip „metabolic", oferindu-ne un concept al mobilităţii în sensul cel mai strict - cinetic. Aşa se face că, deşi distinge explicit
între ele, generarea şi distrugerea rămân structural înţelese pornind de la
alterarea calitativă, deci de la o schimbare doar relativă. Problema distrugerii şi 208 În lucrarea Moartea. Eseu despre finitidudine, 2006, Bucureşti: Humanitas, p. 42.
94
