ILJ.1. Nemurirea platoniciană
În dialogul Phaidon, Platon pune în relaţie de corespondenţă moartea şi filosofia. Ambele au ca efect desprinderea sufletului de corp: filosofia este o moarte metaforică, separare de natura coruptibilă, ieşirea către atemporalitatea ideii; grija faţă de suflet este inseparabilă de grija faţă de moarte, cea din urmă
devenind grija autentică faţă de viaţă. Stilul filosofiei este marcat de dubla constrângere a gândirii umane - depăşire a finitudinii dar şi captivitate în ea: neţinând nici de pozitivitatea ştiinţifică, nici de viziunea poetică, filosofia exprimă tensiunea dintre finit şi infinit, muritor şi nemuritor, rămânând inseparabilă de situarea existenţială a celui care o formulează. De aici -
consideră208 Frarn;oise Dastur - dificultatea de a afirma că în Phaidon există
dovezi veritabile ale nemuririi sufletului. De fapt, filosoful „pariază" pe nemurire şi iese întotdeauna câştigător. Adevărata sa teamă constă în a-i acorda morţii putere asupra libertăţii gânditorului de a se desprinde de imperfecţiunea lumii şi a corporalităţii. Moartea este, prin urmare, deposedată de negativitatea sa radicală.
ILJ.2. Teoria aristotelică despre devenire
