aceea cu ajutorul căreia ne exprimam şi desemnăm obiectele, este mijloc de semnificaţie. Prin ea, subiectul se instituie şi se arată lumii; contextul în care trăieşte un subiect ( deci şi lumea socială şi istorică) este unul lingvistic. Pentru Ricoeur, raportarea la sine însuşi are loc numai în acest sens.
Prin teoria despre narativitate - descrierea unui eveniment istoric cu scopul de a înţelege ceva diferit de noi şi, prin aceasta, o mai bună înţelegere a noastră -, Paul Ricoeur aduce în prim-plan ideea unui subiect deschis spre moduri diferite de a vede lwnea, spre alteritate. El susţine - în lucrarea Soi-meme comme
un autre - că Levinas apelează la hiperbolă206 atunci când îl caracterizează pe celălalt ca infinit, hiperbolă care are un sens diametral opus reducţiei fenomenologice descrisă de Husserl. În această cheie trebuie înţeleasă şi distincţia dintre totalitate şi infinit, acelaşi şi altul ( ca „înălţime", exterioritate), epifania chipului având statutul unui „Sinai etic". Însă modul lui Levinas de a pune problema minimalizează importanţa interiorităţii, o reduce la o încercare sterilă de coincidere cu sine. De asemenea, problema moralităţii este pusă în întregime pe seama întâlnirii cu celălalt şi nici după această întâlnire nu are loc o echilibrare a raportului dintre ei, raport ce rămâne în continuare asimetric.
Limbajul levinassian, afirmă Ricoeur, atinge paroxismul în descrierea responsabilităţii care ne face ostatic al semenului şi în ideea responsabilităţii ca substituţie. Prin acest mod de a se raporta la problema alterităţii, Levinas creează o prăpastie între eu şi celălalt, situaţie evitată de teoria lui Husserl despre altul ca analogon al eului.
Paul Ricoeur consideră de nesusţinut „imperialismul" celuilalt din filosofia levinasiană, iar un argument evident este următorul: dacă semenul este absolut altul, iar dacă interioritatea este determinată doar de voinţa care se întoarce la sine şi de închidere, atunci cum ar putea ea să înţeleagă vreodată un cuvânt (apelul celuilalt la responsabilitate, chemarea sa, interdicţia „să nu ucizi") care i-ar fi atât de străin? Pe de altă parte, această separaţie eu-altul face abstracţie de schimbarea rolurilor în dialog - suntem pe rând eu şi altul; nu putem fi doar eu sau doar altul.
206 Paul Ricoeur, Soi-meme comme un autre, 1990, Paris: Editions du seuil, pp. 389-390:
«A l'hyperbole de la separation, du cote du Meme, repond l'hyperbole de l'epiphanie, du cote de 1 'Autre. Epiphanie dit autre chose que phenomene. L' «apparoirn du visage se soustrait a la vision des formes et meme a l' ecoute sensible des voix. C' est que l' Autre, selon Totalite et Infini, n'est pas un interlocuteur quelconque, mais une figure paradigmatique du type d'un maître de justice. ( . . . ) L'hyperbole est a la fois celle de la Hauteur et celle de l'Exteriorite. Hauteur: le visage de l'Autre, on l'a dit, m'interpelle comme du SinaL ( . . . ) La separation a rendu l'interiorite sterile. L'initiative revenant integralement a l' Autre, c 'est a l' accusatif - desinence bien nommee - que le moi est rejoint par l'injonction et rendu capable de repondre, a l'accusatif encore: «Me vaiei!».
L'hyperbole, dans Totalite et Infini, culmine dans l'affirmation que l'instruction par la visage ne restaure aucun primat de la relation sur Ies termes. Aucun entre-deux ne vient attenuer l'entiere dissymetrie entre le Meme et l'Autre».
92
