vrem, că noi nu suntem liberi să încetăm să fim liberi". Puţin mai înainte (la pp. 595-596), Sartre afirma referitor la esenţa libertăţii: ,,N-aş putea avea în vedere, deci, o esenţă a libertăţii. Dimpotrivă, libertatea este fundamentul tuturor esenţelor, de vreme ce omul descoperă esenţele intramundane depăşind lumea către propriile sale posibilităţi.
Dar este vorba, de fapt, de libertatea mea.
204 J.-P. Sartre, op. cit., p. 583: ,,Doar pentru-sinele e transcendent lumii, el este nimicul prin care există lucruri. Celălalt care se iveşte îi conferă pentru-sinelui o fiinţă-în-sine
în-mijlocul-lumii ca lucru printre lucruri. Această pietrificare a în-sinelui prin privirea celuilalt este sensul profund al mitului Meduzei".
205 Apud A. Hiigli; P. Liibcke, op.cit, p. 420: ,,S-a crezut că am vrut să spun prin aceasta că
raportul nostru faţă de ceilal� este totdeauna ciumat, că ei sunt întotdeauna asemănători unui iad Dar eu doresc să spun complet altceva Doresc să spun că atunci când re�e faţă de ceilal� sunt 90
interpretăm aceste cuvinte în sensul că ceilalţi mă împiedică să îmi realizez proiectele, cu alte cuvinte, că relaţia cu ei se reduce doar la o concurenţă a libertăţilor. Pentru că ceilalţi au un rol major în recunoaşterea de sine, atunci când raportul cu ei este „stricat", se poate spune că aceştia sunt iadul, dar nu în sensul că
ei sunt „vinovaţi" pentru nefericirea noastră; sunt, însă, ochii prin care ne privim nefericirea.
Totuşi, deşi Sartre nu acordă afinnaµei de mai sus sensul pe care am considera că îl are la o interpretare independentă de contextul filosofiei sale, observăm că raportul cu celălalt reprezintă pentru el un mod de a fi pentru sine, prin care am acces la fiinţa proprie în totalitatea ei. Această perspectivă se încadrează din punctul de vedere al lui Levinas în „egologism", filosofie a totalită� prin care altul este redus la eu, este asimilat de el, ceea ce reprezintă sursă a violenţei.
L 7.2. Paul Ricoeur: complementaritatea eu-celălalt
Din punct de vedere fenomenologic, pentru Paul Ricoeur limba reprezintă
mediul semnificaţiei în totalitatea sa. El depăşeşte dualismul lui Sartre referitor la fiinţa în-sine şi fiinţa pentru-sine, considerând că fenomenele sunt caracteristice pentru istorie. Acestea nu sunt nici doar în-sine ( ca lucruri) nici doar pentru-sine ( drept conştiinţă), ci configuraµi sau creaţii semantice colective.
Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai fenomenologiei franceze de la sfărşitul anilor '40, el a dezvoltat fenomenologia în direcţia unei hermeneutici filosofice, fiind preocupat de raportul dintre structură şi subiect. Evoluţia gândirii sale a fost schiţată de polemica pe care a avut-o cu tradiµa structuralistă. Lingvistica structurală
provoacă filosofia fenomenologică a subiectului prin faptul că nu recunoaşte utilizarea limbii drept o activitate care conferă semnificaţie; cu alte cuvinte, separă
semnificaţia de intenţia subiectului care se exprimă, şi o reduce la ceva preexistent, la locul pe care îl primeşte în cadrul unui sistem de diferenţieri interne. În această
înţelegere, semnificaţiile devin un fel de mărimi relative, definite prin raportul pe care îl au unele cu altele.
Însă Ricoeur nu consideră întemeiată ideea că limba are un caracter pur abstract (un sistem închis de semne) ce ar exclude importanţa utilizării. Susţinând că limba poate fi cercetată ca un obiect care există în sine însuşi, este ignorată tocmai funcţia sa, anume aceea de a vorbi despre ceva. Limba exprimă o lume, spunând ceva despre ceva, ţine de esenţa sa caracterul concret - utilizarea. Acest lucru este dovedit atât prin faptul că sistemul limbii este format din structuri pentru utilizare sau pentru actul vorbirii, dar şi din punct de vedere fenomenologic, referindu-se la experienţa pe care o avem utilizând limba în comun, în cadrul situaţiei, în conversaţie. Pentru noi, câ vorbitori, limba nu este un obiect, ci o mediere; ea este deformate, distruse, celălalt poate fi doar iadul. De ce? Pentru că ceilalţi Slfilt în fond cel mai important lucru în no� pentru propria noastră recunoaştere de sine ... Indiferent de ce spun despre rnine însumi, judecata altora are întotdeauna un rol important".
91
