L 7.1. Jean-Paul Sarlre: celăla/,t ca mijlocitor al relaţi.ei cu sine
În prima dintre cele mai importante cărţi ale sale, Fiinţa şi neantul, Sartreface distincţia dintre fiinţa în-sine, care nu poate depăşi modul propriul mod de a fi(toate lucrurile care nu au conştiinţa existenţei lor şi a altora, şi nu au scopuri) şimodalitatea de a fi a omului, caracterizează prin elaborarea de proiecte pentru viitorulsău. Omul trăieşte în aşteptarea a ceva sau într-o relaţie cu trecutul său, fenomenecare poartă amprenta negativităţii, a unei absenţe. După Sartre, nefiinţa se arată
întotdeauna în cadrul aşteptării202 umane şi al proiectării. Astfel, neantul pătrunde înexistenţă prin fiinţa omului. De exemplu, alegând să profeseze într-un anumitdomeniu, o persoană trebuie să „sacrifice" diferite alternative, să „nege"
existenţa pe care a dus-o până atunci, să treacă peste un dat. Prin negaţie, omulpoate să depăşească circumstanţele date. El poate refuza datul sau facticul pornindde la scopurile propuse.
În modalitatea sa de a fi, omul este deja ,,neantul său propriu",transformând ceea ce e factic în trecut, în ceva care de-acum nu mai fiinţează. Deaceea, pentru că se raportează în fiinţa lui la sine însuşi, omul este este pentru-201 E. Levinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, p. 233.
202 J.-P. Sartre, Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, 2004, Piteşti: Paralela 45, p. 44: ,,Este evident că nefiinţa apare întotdeauna în limitele unei aşteptări umane". Vezi şi p. 167: ,,Astfel raportul transcendent originar al pentru-sinelui cu sinele schiţează continuu un proiect de identificare a pentru-sinelui cu un pentru-sine absent care el este şi de care este lipsit".
89
sine, are modalitatea de a fi a conştiinţei. Aceasta îi permite să se distanţeze de fiinţare. Fiinţa omului poate fi caracterizată, în acest sens, drept transcendenţă.
Însă numai cel căruia îi lipseşte ceva în fiinţă poate să depăşească fiinţa.
Pentru că omul este o lipsă, un neîmplinit, fiinţa reprezintă pentru el o problemă.
Fiinţa sa este o fiinţă posibilă, care se creează pe parcurs, prin propriile alegeri.
Prin urmare, omul este conştiinţă, pentru-sine, negativitate, neantizare, transcendenţă, lipsă de fiinţă, fiinţă posibilă, într-un cuvânt - libertate. Libertatea nu este ceva pe care să îl aleagă, de la care să se poată sustrage. De aici celebra afirmaţie „sunt condamnat să fiu liber"203. A renunţa la libertatea sa ar fi deja o expresie a libertăţii. Omul poate fi liber numai dacă participă la o lume care-i opune rezistenţă şi dacă se angajează. Nu poate fi vorba despre libertate în afara facticului pe care ea să îl depăşească. Fără facticitate n-ar exista libertate, iar fără libertate facticitatea n-ar putea fi descoperită.
Acest raport dintre transcendenţă şi facticitate, afirmă Sartre, se complică
odată cu apariţia celuilalt, pentru că şi el face parte din facticitate. Atunci conştientizez faptul că există şi un alt centru decât mine însumi. De asemenea, devin conştient că sunt observat, că acţiunile mele sunt analizate, iar aceasta mă obligă să
mă privesc din punctul său de vedere, ceea ce înseamnă că celălalt mijloceşte raportul cu mine însumi. Prin el am acces la ceea ce sunt, deci la facticitatea mea, la fiinţa proprie în totalitatea ei. Acel pentru-sine trimite la un pentru-altul. Transcendenţa mea este depăşită prin faptul că · un altul mă priveşte204; privirea sa este o transcendenţă care mă transcende. Aşadar, libertatea mea este limitată de simpla existenţă a celuilalt care mă poate include în proiectul său, în planurile sale, fie că
doreşte să particip cu el anumite acţiuni, sau dimpotrivă, doreşte să împiedice acest lucru. Din perspectiva lui Sartre, semnificaţia celuilalt pentru mine depinde de raportul meu cu mine însumi, întrucât prin privirea sau apropierea celuilalt îmi descopăr propriile limite, finitudinea, pentru a folosi un termen heideggerian.
Ţinând cont de teoria sa despre privirea celuilalt, trebuie înţeleasă şi afirmaţia sartriană
(din piesa Cu uşile închise): ,,Iadul sunt ceilalţi". Nu trebuie, afinna Sartre205, să
203 J.-P. Sartre, op. cit., p. 597: ,,Sunt condamnat să exist pentru totdeauna dincolo de esenţa mea, dincolo de motivele şi mobilurile actului meu: sunt condamnat să fiu liber.
Asta înseamnă că nu i s-ar putea găsi libertăţii mele alte limite decât ea însăşi sau, dacă
