a morţii are din punct de vedere existenţial o importanţă mult mai mare decât cea a generării, a naşterii tocmai pentru că de prima problemă depinde modul în care se trăieşte viaţa.
Astfel, dacă putem într-o anumită măsură să ne acomodăm cu existenţa şi cu datul fără a reuşi să înţelegem vreodată de ce există ceva mai degrabă
decât nimic, ni se pare însă imposibil să ne resemnăm cu ideea distrugerii absolute, a deplinei aneantizări a gândirii şi a fiinţei noastre. Tocmai de această
posibilitate terifiantă a morţii gândirii a vrut Aristotel să se ferească încercând să arate cum se poate gândi trecerea de la fiinţă la nefiinţă şi de la n.efiinţă la fiinţă. ,,A ajunge să gândeşti moartea înseamnă în acelaşi timp a salva gândirea şi a o reda eternităţii divine la care - după spusele lui Aristotel - ea participă, cel puţin pentru scurte momente, în măsura în care rămâne în sânul devenirii înseşi" 209• Menţinerea în devenire este chiar condiţia depăşirii ei. Faptul că
Metafizica vine după fizică nu este întâmplător: în cadrul mundanului se găseşte indiciul a ceea ce ar putea fi substanţa inteligibilă, ferită de contingenţă şi de moarte.
11.1.3, ,,Suprimarea" hegeliană a morţii
Din perspectivă hegeliană, accesul la umanitate are loc prin înfruntarea morţii pentru a ajunge la conştiinţa de sine. În general, este vorba despre aceeaşi schemă metafizică. Negarea vieţii ( atitudine de stăpânire) presupune drept condiţie a sa pozitivitatea vitală însăşi - supunerea, ,,sclavia" care este întotdeauna sclavie a vieţii210• Prin creaţie, prin transformarea fiinţei obiective a naturii în obiecte de cultură va surveni reconcilierea dintre libertate şi necesitate. Paradoxul este următorul: pentru a putea nega moartea trebuie să
rămâi în viaţă. Acţiunea umană înseamnă dorinţă înfrânată, moarte a naturalului; numai acţiunea (şi nu suprimarea vieţii) face din atitudinea de negaţie ceva permanent. Iar negarea obiectului cultural reprezintă ceva mai înalt
- conceptul. Aşadar, conştiinţa moare naturii pentru a renaşte spiritului, în viaţa pură a conceptului. Gândirea şi limbajul sunt „puteri aducătoare de moarte" din moment ce în ele este trimisă la moarte efectivitatea realului. Învingerea morţii prin conceptualizare şi detaşare reprezintă o acomodare cu ea, o instalare în negativitatea sa; din nou negativul este convertit în fiinţă.
