discursului, raţiunii, cunoaşterii şi studiului. Filosoful francez consideră că
violenţa înseamnă să acţionezi ca şi cum ai fi singur, când restul universului pare a fi doar acel ceva care suportă acţiunea. În acest sens, întreaga cauzalitate este violenţă: fabricarea unui lucru, satisfacerea unei nevoi, dorinţa, chiar şi cunoaşterea unui obiect, inspiraţia - delirul poetic sau mistic. Însă raţiunea şi limbajul sunt cauze care scapă violenţei; prima - pentru că nu este un „mediu", ci colaborează cu ceea ce înţelege, iar limbajul pentru că „acţionează fără a fi suferit, chiar când vehiculează un ordin. Raţiune şi limbaj sunt exterioare violenţei. Ele sunt ordinea spirituală! Dar dacă morala trebuie cu adevărat să
excludă violenţa, e necesar ca o legătură profundă să lege raţiune, limbaj şi morală. ( . . . ) În mod inevitabil un spiritualism al Iraţionalului este o contradicţie" 325•
Studiul textelor sacre şi al interpretărilor, de care se leagă şi educaţia, reprezintă menţinerea „societăţii cu Dumnezeu". Pentru Levinas există două
feluri de cunoaştere: cea care ne face să ieşim din noi şi cunoaşterea „pentru noi", care ne închide, egoistă. Studiul, cultivarea raţiunii face posibil auzirea cuvântului lui Dumnezeu. In schimb, neglijenţa în acest sens îl lasă pe om expus pericolului iraţionalului şi misterului, forţelor inconştientului: ,,Apartenenţa la iudaism presupune ritul şi ştiinţa. Justiţia îi este refuzată ignorantului. Iudaismul este o conştiinţă extremă" 326. Nu este suficient să doreşti binele din toată inima dintr-un elan naiv al inimii, nu poţi - spune Levinas - să fii evreu în mod instinctiv, fără s-o ştii. Educaţia talmudică de tip raţional primită în Lituania şi-a pus amprenta asupra modului de înţelegere a eticii. Respingerea sacramentelor, a minunilor şi a sfinţilor vine să confirme această idee.
Ştiinţa talmudică trebuie să stea la baza vieţii spirituale şi este inseparabilă de etică. Hasidismul şi Cabala - ,,curente" (unii gânditori le consideră ca făcând parte dintotdeauna din „sufletul evreiesc", deşi au apărut 324 Vezi şi D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1995, Bucureşti: Cristal, pp.
l 08-109: ,,Astfel, mijlocul spiritual principal prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de sensuri, de simţiri, mijlocul de îmbogăţire şi de întărire reciprocă, este cuvântul prin care oamenii îşi întăresc umanitatea comună, pentru că îşi comunică această întărire prin faptul că sunt distincţi. ( ... ) Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă sădită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele şi el însuşi se deschide celui ce i le comunică".
325 E. Levinas, Dificila libertate, p. 22.
326 Ibidem, p. 20.
128
