săvârşită semenului, încât Dumnezeu - cu toată milostivirea sa - nu o poate anula: ,,greşeala comisă faţă de Dumnezeu ţine de iertarea divină, greşeala care lezează omul nu ţine de Dumnezeu. ( .. . ) Răul nu este un principiu mistic care să
poată fi şters printr-un rit; el este o ofensă adusă de om altui om. Nimeni, nici chiar Dumnezeu, nu se poate substitui victimei. Lumea în care iertarea este atotputernică devine inumană" 321 .
Severitatea acestei justiţii nu trebuie să fie considerată a fi o părăsire, o abandonare în ghearele disperării. Regenerarea omului (,,întoarcerea") este posibilă pentru că Dumnezeul dreptăţii este şi cel al milei şi răbdării. Însă niciun factor extra-uman nu va interveni pentru a-l absolvi pe vinovat de păcatul săvârşit împotriva aproapelui. Numai conştiinţa Binelui şi a Legii îl pot ajuta.
Aşadar, prezenţa lui Dumnezeu este resimţită prin relaţia cu omul.
Întâlnirea celuilalt nu limitează ( ca în filosofia modernă, în mod special) suveranitatea umană, ci o instituie şi îi dă posibilitatea de a se manifesta. Numai dacă altul este o transcendenţă reală poate să apară conştiinţa greşelii, a
„sfâşierii" şi dezechilibrului. Dar aceasta duce la conştiinţa de sine, care nu reprezintă simpla constatare a eului despre fiinţa sa. Conştiinţa de sine este inseparabilă de conştiinţa justiţiei şi a injustiţiei, de acţiunea violentă asupra altuia. În acest sens etica este filosofie primă şi poate fi înţeleasă sintagma
„dincolo de religie". Ea priveşte universalismul etic: ,,Un adevăr este universal atunci când acesta are valoare pentru .orice fiinţă raţională. O religie este universală atunci când aceasta este deschisă tuturor. Şi în acest sens, iudaismul, legând divinul de moral, s-a vrut întotdeauna universal" 322. Conştiinţa instaurează universalitatea. Nu este vorba despre o conştiinţă care contemplă
eul, ci despre faptul de a nu exista violent şi natural, vorbindu-i celuilalt.
Şi tema „alegerii" de către responsabilitatea pentru altul îşi are sursa în credinţa alegerii „poporului sfânt". Alegerea de către responsabilitatea pentru altul înseamnă perceperea asimetriei şi de aici a obligaţiei înainte de orice asentiment. Levinas afirmă că ideea alegerii poporului lui Dumnezeu nu poate fi interpretată în afara contextului etic: revelarea moralităţii aduce cu sine o societate323 umană universală, dar şi elecţia celui care a primit această revelaţie.
Alegerea nu înseamnă privilegii, ci responsablităţi: este ales cel mai exigent cu el însuşi, cel care ştie că nu este egalul celuilalt şi se vede obligat pentru el. A fi 321 E. Levinas, Dificila libertate, p. 38. Vezi şi J.B. Agus, Evoluţia gândirii evreieşti, 1998, Bucureşti: Hasefer, p. 359: ,,De aceea eroul iudaismului este întâi profetul, luptând pentru adevăr şi'dreptate şi apoi înţeleptul studiind şi precizând modelele vieţii corecte; eroul creştinismului este misticul, al cărui suflet a sondat profunzimile existenţei, apoi sfântul care suferă în iubire pentru binele omenirii".
322 E. Levinas, Dificila libertate, p. 40.
323 J.B. Agus, op. cit, p. 24: ,,Deoarece Dumnezeu reprezintă unitatea absolută a dreptăţii şi a puterii infinite, este imposibil să nu se ajungă la concluzia că împărăţia sa va fi într-o zi instaurată pe deplin. Starea originară a lumii, caracteristicile date de Creator, trebuie restabilite într-o societate paradisiacă".
127
